Inside life

Sunt Irwin sisunt un pliculet de ceai de la Twinings. Aroma mea e de apple, cinnamon & raisin. Una din preferatele stapanei mele. In fiecare zi stau la barfa cu celelalte pliculete de ceai din cutia mea. Analizam bucataria din unghiul nostru. Deasupra noastra sta un cuptor cu microunde din care tot timpul miroase a cascaval topit. In dreapta noastra sunt multe alte ceaiuri, dar se pare ca nu stapana noastra le bea. Ba din contra, pare sa aiba un fel de repulsie totala de fiecare data cand le vede. Insa domnul casei se pare ca le ia, cu un zambet fortat dar le ia. Nu o sa inteleg niciodata de ce.

Sub noi, la baza dulapului pe care stam, se plimba zi de zi o pisica. Ea ori mananca ori nu mananca. Cert e ca are tot timpul ceva de spus, chiar daca farfuria e plina. Tipic, s-a acomodat repede cu familia asta.

Cutia noastra ramane tot timpul deschisa, pentru ca stapana ne intelege ca avem nevoie de subiecte de barfa. Spre exemplu, ieri una din damele casei gatea ceva, si din neant a inceput sa planga. Nu canta nimic in radioul bucatariei, nu spunea nimeni nimic. S-a uitat peste niste poze de pe dulapurile mari vis-a-vis de noi si a inceput sa planga. E trist cum o casa atat de frumoasa poate sa inghita atatea tristeti.

Dupa aia vine stapana noastra. Ea e singura care ne bea. Cred ca a dezvoltat un fel de simpatie pentru mine. De fiecare data cand se apropie, stiu ca ma priveste exact pe mine. Sunt al 6lea pliculet din stanga. Si totusi evita de fiecare data, si o vad cum sopteste usor: Nu astazi, Irwin. Curios e de unde imi stie numele. N-am facut niciodata cunostiinta propriu zis. Si privesc dupa aia cum si ea melancolica isi face ritualul: pune apa la fiert, tot timpul toarna din ibric macar un strop de apa inapoi in chiuveta. Dupa care, pune o lingurita plina de miere intr-una din canile ei gigantice. Nu stiu de ce prefera una atat de mare, pentru ca oricum o umple doar pe jumatate. Si asteapta... Se joaca cu pliculetul in jur de 5 minute. Cred ca ar trebui sa o cronometrez o data. Nu lasa niciodata apa sa clocoteasca, o lasa doar sa fie fierbinte. Atunci adevaratul joc incepe. Dupa ce a turnat apa, pliculetul de ceai are parte de toata distractia. E invartit in toate partile. Face piruete, sarituri... aproape ca e un fel de patinaj artistic. Si stapana are niste ochi atat de mari si expresivi. De fiecare data sticlesc de un fel de voiosie cand se joaca cu pliculetul. Si ne invata pe fiecare un vals atat de frumos.
Uneori parca auzim un fel de melodie lenta, cum erau in desenele cu Tom si Jerry. Da, ne mai uitam si noi cand deschide televizorul din bucatarie.

Cam asta e viata noastra. Nu pot sa o etichetez ca una trista sau vesela. Dar tare as vrea sa stiu ce e cu ceaiurile de langa noi.

Ganduri de Craciun

Isn't it funny that at Christmas something in you gets so lonely for - I don't know what exactly, but it's something that you don't mind so much not having at other times. ~Kate L. Bosher


Lucrand la cadourile pentru niste dragi amici, am dat peste citatul asta. Si m-a speriat ca avea dreptate...
Pentru un motiv sau altul, zilele astea tin cel mai mult sa am toti cei apropriati aproape. In schimb anul asta n-am reusit deloc sa ajung la idealul meu de Craciun. Tot timpul cand ma gandesc la un Craciun perfect, imi vine o imagine din "viata cu louie" de pe vechiul fox kids. as fi vrut sa am ceea ce vroiam eu cel mai mult anul asta. un brad frumos si placut pentru ochi, multe cadouri in jurul lui, o familie unita, cei mai dragi cat mai aproape, sau macar la 15 minute de mers pe jos, prin zapada. in schimb, a trebuit sa ma multumesc in prima zi cu multa tehnologie, multe convorbiri la microfon, mesaje, sute de mesaje pe mobil cu caldura in suflet, si lumini in ochi, sau cum or fi ele. oricum nu le citesc din lene excesiva.
a trebuit ca prima zi sa ma multumesc cu un ecran acoperit in totalitate si fara pauze de friends, de o ciocolata calda si o pozitie confortabila in scaun.
oricum, degeaba ma plang, pentru ca din cate stiu eu, nimeni nu a avut un craciun tocmai fericit.
am reusit sa termin jocul ielelor. n-am inteles nimic. ma simt putin incompetenta dar chiar nu am reusit sa gasesc un rost/sens acestei carti. am atatea carti care vreau sa le devorez, sa nu imi oboseasca ochii de la ele. de curand m-am plimbat prin alexandria (libraria) si am vazut cartea 'zero grade kelvin' iar pe spate era puternic recomandata de nu mai stiu exact cine, dar mi-a creat o curiozitate cumplita.
zilele astea ma simt in continuu frustrata. nu pot deloc sa ma hotarasc care parte din mine e bine sa domine... bine pentru mine. pentru ca general privind si la rece, stiu ce este bine. dar asta e si dilema mea. privesc totul la rece. si deci reusesc cu greu sa mai simt. sa imi pese. sau mi se pare ca sunt prea comoda ca sa realizez exact ce simt. si tot timpul am senzatia ca sunt o egoista si jumatate, si presupun ca ceea ce simt e doar o iluzie, si ca ceea ce spun e doar un ecou al iluziilor. sau pur si simplu cred ca daca spun anumite lucruri cu voce tare, asa voi crede mai mult in ele. si ma simt in continuu frustrata de acest fapt.

mi-e tot mai teama. si desi imi spun in continuu ca e inutil sa imi fie teama, ca e inutil sa gandesc prea departe, totusi nu imi pot pune un cartonas destul de puternic in fata gandurilor mele ca sa le spun stop.

mi-e teama sa nu regret, desi pana acum totusi n-am regretat aproape nimic din actiunile mele. mi-e teama totusi de chestiile care poate sunt imposibile, care nu vor avea niciodata loc... dar stiu ca sunt acolo si sunt posibile oricui.

uneori, sunt atat de pesimista, ca nu inteleg de ce ma mai chinui.

acesta este intr-adevar, cu o ironie cumplita in voce, cel mai frumos craciun experimentat.

Azi si maine

Nimic.
Am tot scris si sters ce am vrut sa scriu. Un backspace nu poate sterge tot ce am in cap acum. Dar aparent sterge ceea ce m-ar putea face vulnerabila.
Dilema mea cea mai mare acum este cum pot oamenii sa supravietuiasca. Avand in vedere ca primim constant diverse provocari. Iar in momentul cand esti destul de puternic ti se da o provocare suprema. Si pentru mine asta e prea mult.
Mi-e greu sa pot trece si peste asta. Mi-e greu pentru ca abia reusisem sa ma obisnuiesc cu tot trendul asta de optimism. Abia am inteles de ce e bun optimismul, de ce e bine sa consideri provocarile astea niste mici damburi peste care tre sa topai zambind ca sa fie viata frumoasa...
Si mi-am fortat zambetul...mult...
Si am tot topait. Dar picioarele mele au obosit.
Si am tot zis "va fi bine".
Azi am fost trista. Azi am ascultat Metallica. Multa multa metallica. For good old days. Deobicei muzica mai agresiva imi exprima starea de spirit cel mai bine. Nu tot felul de melodii optimiste cu mesaje gen don't worry be happy. Si ... nici macar atat nu a functionat. Doar cat sa raman pe ganduri.
Azi... am plans. Si am fost slabita. Si sunt. Si tremur. Nu stiu daca de frig sau teama. Si tot azi mi s-a spus ca sunt diferita si schimbata. Si mi-e frica sa nu cad in extrema care nu trebuie. Dar tot azi, mi s-a mai spus, in aceeasi zi ca va fi si nu va fi bine.
Nu mai stiu ce sa cred. Caci sunt atat de confuza... despre cum ar trebui sa reactionez. Stiu ca ce faceam pana acum era cel mai sanatos pentru sanatatea mintala, dar din nou lupta mea pentru moment a luat sfarsit.


Maine. Toata speranta mea merge pe ziua de maine.

Transport in comun

E o zi obişnuită, într-un oraş monoton dintr-o parte uitată a României. E un autobuz aglomerat, cu diverşi indivizi ce nu au cunoscut termenul de deodorant, de scaune cu miros de ţigani (sunt rasistă când vine vorba de ţigani, nu-mi pasă.), păr mai mult sau mai puţin viu, vopsit de nenumărate ori la unele dame. Se simte tensiunea erotică din toţi, se simte cum bărbaţii urmăresc damele, îsi pun un pariu cu propria persoană. "Oare cât îmi trebuie să o aduc la mine acasă?", aşa nu ar trebui să mai plătească prostituatele. Din păcate, toate sunt căsătorite. Şi poate sunt fidele. Da, un oraş mic şi liniştit, cu prea mulţi perverşi şi prea mulţi mincinoşi.
Se aude un radio, pe frecvenţa 104.2, Europa FM. Nu sunt sigură ce se aude, dar ştiu că nimeni nu e încântată de melodia respectivă. Poate pentru că e de pe vremurile frumoase, poate pentru că are o importanţă sentimentală, sau poate doar sunt mulţi manelişti care nu ar aprecia niciodată muzica bună. Se leagănă toţi la fiecare dâmb de pe străzile minunate ale oraşului, nepăsător, gândindu-se la copii sau pisica de acasa, ratele de la bancă, criza financiară, pe cine să voteze ca preşedinte, dacă să voteze pentru un parlament uni sau bicameral...
Sau se gândesc doar că ploua.
Doamna din faţa mea se uită în gol. Mobilul îi sună. Nu mişcă niciun muşchi, nu vrea să răspundă. Domnul de lânga ea, la fel, aceeaşi situaţie. Şi de asemenea se auzeau prin tot autobuzul mobile care sunau. Şi strângeau toţi din ochi, evitând să răspundă. Şi până la urma, luau o gură bună de aer proaspăt îmbibat cu transpiraţie şi apăsau pe butonul verde înfioraţi.
Trecem pe lângă o biserică. Toţi fac grăbiţi cruce. Sunt toţi atât de grăbiţi că nici nu au răbdare să spună în gând cele 3 divinităţi. Nu spun de mine, ştiu că nu sunt cea mai credincioasă. Aş fi prea ipocrită. Spun că şi ceilalţi sunt mai ipocriţi pentru că nici nu au răbdarea necesară măcar pentru divinitatea în care se presupune că îşi depun toată credinţa. Ceea ce am constatat, că de când eram mică până în prezent, sunt tot mai puţini oameni care totuşi se obosesc să facă cruce când autobuzul trece pe lângă biserică.

De aici deja nu mai e problema mea.

Eu? Eu zâmbesc. Pentru că mă îndrept spre o locaţie care mă va face să zâmbesc.

Praf.

Stiu ca dupa ce voi pleca
Biroul va fi lipsit de lucruri,
Ojele nu vor mai colora un raft intreg,
Patul va fi facut, cearceafurile adunate,
Nu vor mai fi farfurii murdare sau servetele aruncate.
Dar va fi praf,
Mult si adunat.
Nu va mai fi dezordine, haos, amintiri,
Nu vor mai fi cerceii pe masa de langa usa
Si nici cani pe rafturi, sau nisip sau scoici.
Dar vor fi urme, pete, praf.
Stiu ca dupa ce voi pleca,
Animalutele nu vor mai fi atat de fericite
Desi zambetul lor inspira afectiune.
Iar cartile vor ramane intacte,
Dar filele se vor ingalbeni.
Stiu ca dupa ce voi pleca,
Singurul suflet ratacitor in camera
Nu voi fi eu, ci o pisica batrana.
Si va cauta vesnic un suflet cald
Langa care sa doarma noaptea si langa care sa toarca
Dar nu va mai fi de gasit,
Nu in camera asta.
Stiu ca atunci cand voi pleca,
Chitara nu va mai avea nimic de spus
Pozele nu vor mai reprezenta decat trecutul
Hainele din dulap isi vor gasi alt dulap.
Si stiu ca atunci cand voi pleca...
Nu va mai fi viata aici.

Se picura frunze

Este cald si tarziu. Si inca ma visez in maieuri si pantaloni scurti. Inca simt nisipul si inca aud pescarusii. Inca imi curge apa din urechi si inca urc cetatuia din Cluj. Inca dansez senzual pe muzica de jazz, inca e Janis Joplin idolul meu. Inca cant desteapta-te romane improvizat pentru dragul de dudu. Dudu nu e prietenul meu, e doar o persoana de care m-am atasat in prea putin timp si de care inca mi-e door cumplit. Mi-e dor si de multi si multe.
Ca deobicei, tipic mie.
Simt miros de caiete noi si pixuri nefolosite. Nu stiu cum sa exprim ce simt acum. Simt nevoia de un vin fiert.
De-un ceai fierbinte pentru gatul meu, pentru ca a avut prea mult de suferit vacanta asta.
Vara asta mi-am pierdut capul, si nu e o senzatie prea placuta, dar pe de o parte nu stiu daca regret tot ce am facut. Am invatat sa ascund, si sa mint. Da, in principiu asta e ceva rau, suntem invatati de mici cu ideea asta. Dar am realizat ca e una din condintiile de supravietuire.
Am invatat sa joc teatru, la modul cel mai serios. Nu sunt mandra de mine. Dar am invatat sa apreciez unele amanunte care multi le-am uitat.
Am invatat ca trebuie sa te descurci singur in unele situatii si sa incerci sa taci cat mai mult, pentru ca uneori prietenii folosesc lucrurile care le stiu despre tine impotriva ta.

Poate suna ca o vacanta trista, dar eu zic ca e un fel de sut in fund care te duce mai inainte. Nu o consider pierduta, ba chiar intr-un fel ma bucur de ea. Si asta pentru ca a avut multe multe momente placute. Si totusi n-as vrea sa o inchei asa, vreau sa fac o ultima chestie iesita din comun, sa stiu ca am incheiat o vara intr-un mod cum am inceput-o: dubios.

Leapsa preluata oricum ca n-am facut asta niciodata

Imi placea cum suna, poate doar plictiseala si dorinta de ceva mai simplu

1) Ia cartea cea mai la îndemână, deschide-o la pagina 18 şi scrie al patrulea rând.

hah asta o sa fie amuzant, am cartea de mate la indemana de a 11a
"4). Xn = (6-n)/(5n-1), n>=1; 5). Xn = 1/(n+1) + 1/(n+2) +...+ 1/2n, n>=1;

2) Fara să verifici, cât e ceasul?
16.26 e prea mult nu?

3) Verifică.
16.58. pe-aproape

4) Cum eşti imbrăcata?
Haaah. Tricoul albastru de la Antidrog, pantaloni de pijama galbeni.


5) Înainte să răspunzi la chestionarul ăsta, la ce te uitai?
Blogu lu adi cred? Si inainte de asta citeam Shogun @-).


6) Ce zgomote auzi în afara celor produse de calculator?
Am castile pe urechi deci nici macar calculatoru nu-l aud. Oricum, aud matchbox twenty - how far we've come. Ah, dor de ID fest... Ah, nu, s-a schimbat. Omu Gnom - Terapie acum. (Totu-i foarte bine!)


7) Când ai ieşit ultima dată şi ce ai făcut atunci?
Ieri, la Valea Budului cu oamenii de la Braila. Joculete, intalnit niste oameni minunati! Si de care mi-e dor atat de tare.

8) Ce-ai visat azi-noapte?
Hah. Eu cu fostul meu coleg din generala care il uram si acuma doar il ignor, el facand niste gesturi ciudate dar aveam o relatie foarte deep cu el. Weird.


9) Când ai râs ultima oara?
Ieri cand radea Raisa cred. Sau ieri seara cand eram foarte aeriana si radeam de la orice. Oricum rasul Raisei ruleaza.

10) Ce ai pe pereţii camerei în care te afli?
Hm... pe un perete am un skateboard cu tot felul de chestii agatate, badge-uri si legitimatii, pe alt perete pictate niste patratele faine, si un raft mare in forma de scara cu multe chestii dragute pe rafturi. Si un panou de amintiri intr-un fel.


11) Daca ai deveni multimilionar peste noapte, ce ai cumpăra prima dată?
Hm... Cred ca tot ce mi-ar face viata mai simpla si frumoasa. Daca ar fi sa zic ceva exact, o casa de vacanta pe plaja. Sau una la tara. Sau amandoua.


12) Care-i ultimul film pe care l-ai vazut?
The Hangover cred, daca nu se pun seriale gen simpsons sau sex and the city.


13) Ai vazut ceva neobisnuit azi?
Azi nu. Declaratia lu B. de ieri cred ca da.


14) Ce părere ai despre chestionarul asta?
Simplu dar fain de completat.


15) Spune-ne ceva ce nu ştim incă.
Haaaah you don't wanna know.

16) Ce nume i-ai da fetei tale?
Raisa sau Nova sau Emma. Sau nu stiu.


17) Dar băiatului tau?
Matei(am ideea asta de vreo 3 ani) sau Mihai.

18) Te-ai gandit deja să locuieşti în străinătate?
Da, evident, Anglia all the way.

19) Ce ai dori să-ţi spună Dumnezeu când intrii pe Porţile Raiului?
Sa-mi spuna exact unde am gresit si what's the meaning of life.

20) Daca ai putea schimba ceva în lume, în afară de politică, ce ai schimba?
Inima oamenilor.

21) Îţi place să dansezi?
Si-nca cum.

22) George Bush?
God damn red-neck.

23) Care a fost ultima chestie pe care ai vazut-o la teveu?
Reportajul vietii de la Realitatea Tv Bacau:X.

24) Care-s cei patru oameni ce ar trebui sa preia chestionaru’ asta?
Hai ca la asta nu mai zic.

Deschide becu

" In three words, I can sum up everything I have learned about life: it goes on." (Robert Frost)

Beau o gura de pepsi, trag aer in piept, inspir, expir, si merg.
Da. Pentru ca am realizat din nou, (deoarece se pare ca uitasem) ce e mai important in viata. E important sa stii cum sa rezisti si sa stii cand sa pui stop la energia negativa si sa mergi mai departe. E important sa stii sa zambesti chiar daca inauntru, inima poate sangereaza. Pentru ca din nou, esti singur si doar tu poti trece peste tot.

"Nu trebuie sa fii magician ca sa te ridici de la sol, si nu trebuie sa fii actor ca sa joci un rol."
Chiar daca implica sa te minti, te minti intr-o anumita masura pana te convingi singur ce se merita tinut si ce nu. Ideea e asa: te ridici, scuturi praful, asezi ochelarii si mergi mai departe. Zambesti oamenilor care nu i-ai mai vazut de multa vreme, si cand te intreaba ce-ai mai facut, rememoreaza partile bune. Nu cred ca negativismul va reusi vreodata sa ma domine in totalitate. Chiar daca intai asta ar parea totul. Chiar daca uneori poate ma mint atat de mult, cred ca uneori minciuna e mai buna, pentru ca asa ranesti putine persoane din jur. Si candva vei avea timp sa reanalizezi toate minciunile.

I don't care. I am free.
Si nepasarea e o forma de a supravietui. Doar ca eu am incercat asta de prea multe ori, si nepasarea aduce in acelasi timp si un fel de lipsa de viata si de energie. Si cred ca la mine astea sunt singurele atu-uri care ma fac pe mine o persoana placuta. Dar voi invata sa pun un zid de forta, si sa nu-l deschid decat dupa multe insistente de batai. Dar atunci, inca va fi pus un zavor, doar pentru siguranta. Complicat nu?

In orice caz, totul se va rezolva. Cred ca asta e cea mai importanta lectie care o poate invata un om si ar trebui sa o stie oricand.

Cheers darlin'!

E joi seara. Seara preferata a saptamanii. Nu intrebati de ce, nu stiu.
Defapt, multe din lucrurile care le fac nu stiu de ce le fac. Cred ca sunt o semimasochista caruia ii place sa se loveasca in continuu da la un moment dat doare si mai zic si stop.
Am un castron de popcorn in fata. Facut la ceaun. Cu unt.
Cheers darlin`.
Am sa astept, banuiesc. Pentru ca se pare ca nu apare oricum nimic mai bun. Da, asta spun, pentru ca la urma urmei asta e toata poanta. Asta e poanta intre toti. Apare din cand in cand cineva mai bun.
Dar, hei, esti cel mai bun acum. Sau undeva pe acolo. Ceva ma face sa nu trec peste.

Cheers darlin'.
Here's to you.

Melodia originala e adresata unei tipe, si nu pot spune chiar versurile intregi, pentru ca sunt inca straight.
Ma aflu acum pe limita dintre mal si largul marii. Nu stii ce-i sub tine si nu stii ce patesti daca treci limita. Dar e al naibii de bine. E atat de linistitor sa te scufunzi in continuu pentru ca uiti, pentru ca te bate gandul sa ramai acolo, dar evident apare teama, si iesi din nou la suprafata. Si te uiti la cer. Oh, si ce cer. E albastru in intregime, nu-i urma de nor. Sunt acolo unde toate lacrimile s-au varsat deja si nu mai ai ce sa storci si oricum nu ar conta pentru ca deja esti ud.

Cheers darlin'.
Darlin' cause you're so amazing though so dumb sometimes, but I guess that's what makes you special. And I can't believe how awesome you can react sometimes and how you make me feel.

Cheeeeeers darlin'. What am I? A whisper in your ear or a piece of your cake?
Si uite cum ultimul strop dispare si el. Si nu e bine, pentru ca reapare realitatea. Cu toti norii ei. Si uite iar ceaunul de popcorn. Si butonul de la pause de la film asteapta. Tare as vrea sa mai uit de mine intr-un mod sanatos, dar sa uit in asa fel incat sa nu reapara totul. Pentru ca e atat de sobru de cativa ani incoace.
Prea multi pentru ca, prea multi de ce. Si pentru ca sunt raspunsurile la alte de ce-ri de care nu-mi pasa sincer. De ce-urile cele mai importante nici nu sunt adresate nimanui sau scoase la iveala pentru ca vor ramane acolo indiferent daca sunt spuse cu voce tare sau nu. Pentru ele nu vor exista pentru ca-uri.

Cheers darlin'. Darlin' la modul cel mai serios.


Damien Rice - Cheers Darlin'
Asculta mai multe audio Diverse

Luni lumea e murdara

Asternuturi nestranse, haine aruncate in toate partile, par ciufulit. Nu e o partida de sex, e o dimineata normala, dar mai anormala decat restul diminetilor.
Cred ca toata lumea luni este altfel, poate mai implinita decat in alte zile pentru a a fost un weekend bine meritat, o excursie de multa vreme planuita si tanjita sau pur si simplu o evadare din monoton.
Poate a fost un weekend plin de realizari, de dezamagiri, de bucurii.
Indiferent de situatie, oamenii sunt altfel luni dimineata.
Ori casc de plictiseala, ori au un sictir incredibil care se citeste pe fata lor dintr-un tren.
Ori poate sunt doar impliniti.
Timp indelungat am crezut ca lunea este planuita sa iti strice tot restul saptamanii.
Acum zambesc cand realizez ca si oamenii ordonati si obsedati de o anumita ordine in viata lor, sunt dezordonati. Si strang tristi sosetele din coltul camerei luni dupa amiaza, pentru ca atunci realizeaza ca weekendul chiar s-a incheiat si e cazul sa revina la programul normal.
Si zambesc cand realizez ca desi totul e dezordonat si in viata mea, si in coltul meu de camera, totusi dezordinea asta ma mentine fericita macar pentru putin.
E ceva pervers in aceasta dezordine, ceva care iti gadila anumite simturi, nu stiu exact ce e, e ceva care iti duce imaginatia in locuri nebanuite. Pentru ca nu ai de unde sa stii ce e sub maldarul de haine din mijlocul camerei, n-ai de unde sa stii ce se afla sub pungile de pe birou, n-ai de unde sa stii unde iti sunt multe lucruri. Cred ca totul e un fel de drama dupa care tanjim toti, o drama ca sa nu fie totul chiar atat de plictisitor si calculat.
Dezordinea de luni dimineata e rezultatul unui weekend placut. Parerea mea.

In mai putin de 10 ani

Cred ca e timpul sa recunosc ca nu mai sunt copil. Sunt in mentalitate, dar nu mai sunt copil care nu are griji si care se bucura la vederea unui leagan.
Nu mai simt nevoia sa ma joc cu papusile, ci doar sa le tin pe un raft in amintirea celor 7 ani pierduti. Si nici nu mai am fratele mai mare langa mine ca sa ma bata si sa imi intoarca mana pana plangeam de durere sau doar ca sa auda mama si sa-l certe.
Nu.
Acum am in jur de o luna pana fac 17 ani, si nu mai am nimic din ce am zis mai devreme... e normal, au trecut 10 ani nu?
Fratele e la 300 km distanta, muncindu-si creierul in continuu pentru a castiga un ban, papusile mele sunt cu mainile rupte asezate undeva sub canapeaua din sufragerie, pentru ca pur si simplu simt ca arunc tot daca le arunc si pe ele.
Leaganele sunt ruginite si urate, si nu simt nevoia de a mai fugi spre ele de parca ar fi ultima mea zi de trait pe pamant si n-am sa ma mai pot da niciodata in leagane.
Nu.
Acum sunt la liceu, si trec intr-o clasa care pretinde multe batai de cap, sunt la o varsta in care realizez ca banii nu provin doar din buzunarul parintilor si ca nici usor nu se fac (bine, asta se aplica doar la cei care sunt cat de cat cinstiti.). Si acum citesc diverse carti, toate dubioase cu teme dubioase, nu mai citesc Ursul pacalit de vulpe dupa care ma chinuiam singura sa invat sa si scriu si sa citesc.
Trebuie sa recunosc ca niciodata nu am citit eu cu ochii mei Scufita Rosie sau Capra cu trei iezi.
Sau nu, capra cu trei iezi parca am citit-o.
In orice caz... Doamne. Au trecut 10 ani. Am 17 ani la naiba. Nu mai am nici frizura in forma de castron cand eram mica, am o chestie dubioasa dar care toata lumea o apreciaza.
Nu mai am prietenii din copilarie, pentru ca nu se prea puteau numi prieteni. Dar acuma am ... prieteni. Se pot numi si asa. Desi niciodata nu cred ca am avut in cap ca prietenii nu sunt cei care iti sunt acolo la bine si la rau. Unii sunt doar la bine, altii doar la rau. Sunt desigur si cateva exceptii care sunt la ambele.
Prieten? Hah. Nu intru in detalii in zona asta. Nu cred ca e locul potrivit de a imi plange de mila.

Oare am banuit vreodata ca in 10 ani voi ajunge aici, si voi fi cum sunt?
O luna domnule, o luna. O luna si o zi chiar.

Bes-ti-al!

Bes-ti-al!
Asa imi plac chestiile astea scurte facute de romani, chiar daca sunt triste in mare, mi se par...cu un rost. De cate ori nu ma enervau si pe mine oamenii care casca dimineata, si de cate ori ma enervez pe mine in special ca dimineata am un sictir in mine incredibil. Si eu deep down inside, nu sunt asa, si tare as vrea sa gasesc o modalitate sa nu mai fiu asa.

P.S. Rip Michael Jackson. Pacat, chiar daca nu mi-a placut in special, are o istorie interesanta.

Ingenious Drama Festival

Pentru ca era imposibil sa nu apara si ceva de genul asta aici.
I.D. Fest. sau Ingenious Drama Festival este un festival de teatru in limba engleza organizat de adolescenti pentru adolescenti, aflat la cea de-a 10a editie. De-a lungul anilor, desi componenta organizatorilor s-a schimbat, spiritul a ramas la fel iar scopul este acelasi: teatrul.
Cu fiecare editie am incercat sa devenim din amatori profesionisti, iar de cele mai multe ori incercarile ne-au fost apreciate atat de catre participanti cat si de juriu.
In fiecare an se strang trupe din toata tara, trupe din orase precum Bucuresti, Craoiva, Piatra-Neamt, Timisoara, Bacau pentru a-si demonstra talentul actoricesc si pentru a putea transmite un mesaj publicului bacauan.
Piesele sunt jucate si cu un alt scop, acela de a iesi in evidenta in ochii juriului, pentru a putea castiga diverse premii de la cel mai bun actor/actrita la cea mai buna lumina in scena.
In fiecare an am avut parte de un juriu bine selectat format din profesionisti precum Coca Bloos, Mihaela Ularu, Stefan Peca, fiecare fiind corecti in notarea lor.
Festivalul de anul acesta va avea loc intre 12 - 18 iulie.
As putea de asemenea sa dau cateva mici detalii de inside, cum ar fi tema care va fi 9+1. Da, ati citit bine, nu e pentru ca nu ar sti oamenii cat fac 9+1 (desi ati fi uimiti ce am descoperit prin sondaje), ci pentru ca 9 reprezinta tot ce a fost in I.D. Fest iar 1 este detaliul ce va face diferenta. Culoarea acestui festival va fi un roz, insa un roz cu mult mai special decat cel pe care probabil multi si-l imagineaza, roz de sugereaza dinamism si energie.
Altceva? Sper ca nu am uitat nimic. Important e sa ajungeti pe 12 iulie la Teatrul Municipal Bacovia pentru a ne acompania la deschiderea acestei editii.

Lame excuses

Pathetic.
I'm one of those women who shall forever have something to be unsatisfied, even a small detail. Why? Because it's in the blood damn it. I can't be glad with what I have, and the sad part is i can't realize that's not healthy and not even useful. I know there are people starving in Africa, people are dying of cancer, maybe getting divorces. Yeah well, I strongly believe this should pass. Maybe world hunger won't ever disappear and maybe the cure for cancer will never be found, but I'm sure I'm gonna pass all the crap I have to deal with now and maybe one day I'll wake up and smile to the sun. Because in the end, it doesn't matter what shit you've been trough, cause no one really cares. It's just you and the sun, baby. Smile to it, it's glowing for ya' and it's embracing you're every inch of white skin.
It's summer, why bother caring?
Now this is one screwed up shit. And i used the words shit and crap too many times already.
Alrighty! I'm done now.

Suffocating

Stadiu: mentally chalenged
Stau de cateva zile in patul meu, cu o patura de iarna care ma mentine calda pentru cateva ore, vizionand prea mult Sex and the City pentru un om cu prea multe de rezolvat in prea putin timp. Am vazut in doar 2 zile un sezon intreg. Simt ca e singura chestie care ma face sa uit de ale mele, sa ma implic in altele si sa ajung intr-un final tot mai dezamagita de mine, pentru ca realizez cat de neemancipata sunt, si ca n-as putea sa ma descurc singura.
Nu e pentru ca as considera ca ceea ce fac nu are vreun rost, insa tind sa ma duc sa fac numai ceea ce nu imi face placere si care nu ar aduce niciun avantaj pe viitor pe planurile mele financiare, sociale, familiale, bla bla bla.
Simt ca tot ce stiu sa fac este sa imping oamenii dincolo de peretii mei, si sa pun un semn cu 'do not disturb' pe clanta. Simt ca oamenii cei mai importanti nu sunt aici langa mine sa ma ajute sa trec peste anumite faze de probabil adolescenta.
Mi-e ciuda cand realizez ca peste tot sunt doi oameni. Doi oameni care ies in oras, doi oameni care se plimba romantic pe insula, doi oameni care urca niste scari. Nici macar o data n-am reusit sa vad de ceva luni incoace un om singur. Decat pe mine.
Nu vreau neaparat ceea ce multi vor acum, mai ales la caldurile care sunt. Nu vreau lust, nu vreau dragoste, pentru ca m-am saturat de rahaturi emotionale. Pardon my french.
Nu vreau sa ma plang ca nu mi-am gasit sufletul pereche pentru ca defapt nici nu-mi pasa de asta. As vrea sa stiu ca nu sunt absolut singura, si mai ales nu intre 4 pereti vopsiti ca sa isi ascunda defectele. Nu vreau intr-un final sa raman doar eu si monitorul si castile. (evident si celelalte chestii care fac in asa fel sa pot vedea Satc, dar astea-s detalii tehnice)
As vrea ca semnul de carte sa ajunga la ultima coala, sa gasesc o finalitate la ceea ce am acum. As vrea sa iau primul tren spre Bucuresti, sa ma duc imediat la B'estfest, sa termin cu ceea ce ma enerveaza mai tare, sa treaca si festul, nu pentru ca nu mi-ar place da am obosit de-a binelea sa caut sa muncesc tot timpul si sa nu-mi fie recunoscut, pentru ca se nimereste sa nu muncesc atunci cand sunt verificata.
Whatever.
Cred ca exista o parte buna si din toate astea. Macar acum papucii mei se asorteaza cu singura rochie care o ador. Nu ca toate intamplarile astea ar fi albastrit papucii mei sau ar fi facut rochia mea mai frumoasa. Pur si simplu asta e printre putinele lucruri care ma mai incanta cu adevarat.

Plec,plec, jur ca plec

Okay, moment emo.
Vreau sa plec, ca intotdeauna, ca oricine, dar acum chiar vreau. Sunt prea acaparata de prea multe probleme, si simt cum se aduna toate peste mine si eu nu am voie sa ma exteriorizez, am voie doar sa ascult si sa inghit. Simt cum cineva imi pune un cutit la gat si ma obliga sa fac lucruri care nu-mi plac. Trebuie sa iau prea multe hotarari intr-un timp prea scurt, si mi-e frica de urmarile hotararilor. Sunt o femeie imputita si fricoasa, ii e frica de toate chestiile inconjuratoare, mi-e frica pana si sa vorbesc cu tatal meu. Chiar am o teama pentru tot acuma, desi stiu ca o zi fara nicio activitate speciala m-ar plictisi si m-ar deprima, astfel considerandu-ma inutila. Dar m-am saturat de ce e acum, si vreau doar o pauza.
Vreau sa plec, oriunde, sa stiu ca pot pentru o vreme sa las totul deoparte, sa pot sa ma simt bine in alta parte, sa respir, sa simt cum am curajul sa pun mana pe mana celui care indreapta cutitul spre mine, sa o indepartez si sa zambesc.
Abia astept, ca macar jumate din toate problemele sa dispara subit.
Sper.

Neintelegere

Promit de-aici inainte sa fiu puternica, sa nu-mi arat slabiciunile.
Promit sa nu plang cand ce e mai rau se va intampla, promit sa vad partea plina a paharului, sa arat ca nu-mi pasa. Sa ignor justitia si nedreptatea, sa ignor nefericirea, sa devin o depravata doar pentru a putea fi impotriva statului si a omenirii.
Promit sa nu mai las oamenii sa ma afecteze. Nici macar eu.
Nici cei care tin la ei enorm, nici cei care nu-i cunosc.
Am sa ignor moartea lina a tuturor, am sa ignor nasterea unor copii care vor ajunge intr-un final ca mine, sa realizeze ca nu exista pic de roz in toata lumea.
Am sa ignor tot ceea ce voi distrugeti, si am sa imi duc viata mai departe.
Am sa ignor frica voastra de responsabilitati, de a lua o decizie care sa fie buna pentru toti, nu pentru propriul ego.
Am sa inchei totul intr-un final, in momentul cand voi fi o ignoranta si mi se va reprosa, iar mie nu-mi va pasa nici atunci, iar sansele de revenire la normal vor fi minime.

Deschide Ochii

Când auzi „deschide ochii”, la ce te gândeşti?
La un ceas zgomotos după o noapte adâncă.
Nu.
Când auzi „deschide ochii”, la ce te gândeşti?
La un surâs de femeie, un miros dulce tresărind dintre cearşafuri.
Nu!
Când auzi „deschide ochii”, la ce te gândeşti?
La un copil pierdut, care realizează ce e nedreptatea.
Deschide ochii. Căci se întâmplă un fenomen, aici şi pretutindeni.
Deschide ochii. Căci te invadează, te prind, te distrug.
Mai ştii albumul lui Jim Morrison?
Primul ascultat vreodată?
Deschide ochii, adu-ţi aminte.
Avea o vorbă: Drogurile sunt un pariu cu mintea ta.
Sunt curioasă care dintre voi câştigă.
Deschide ochii. Căci eşti prea urât când dormi.
Deschide-ţi ochii înfăşuraţi de pânza ruptă
Murdară şi uzată.
Când auzi „deschide ochii”, la ce te gândeşti?
La laşitatea oamenilor de a vedea dincolo de ei înşişi.
Greşit.
Când îţi spun deschide ochii, cum reacţionezi?
Mă înfurii, mă calmez. Realizez.
Deschide ochii, încotro mergi?
Umbrela aceea nu îţi acoperă decât chipul.
Tremurul tău subtil nu e de la frig.
Ochii tăi bolnavi vor trebui să vadă.
Deschide ochii.
Căci umbrele nu sunt difuze, iar afară nu plouă.
Asfaltul nu-i albastru, iar cerul nu e gri,
Oamenii nu sunt veseli, dar nu sunt nici trişti.
Ploaia nu-ţi şterge lacrimile,
Iar tu nu pluteşti.
Iar sub pământ, Morrison se căieşte
Căci fanii lui copiază ce regretă.
Deschide ochii, căci te împiedici de prelungitoare.
Drogurile nu vor fi mereu acolo.
Sunt efemere, sunt distrugătoare.
Sunt tot ceea ce nu ai vrea.
Deschide ochii, lumina este vie.
Oraşul şopteşte:
Trăieşte, nu visa.
Visul e ireal, viaţa este singurul drog de care ai nevoie.
Deschide ochii.
Căci eşti urât când dormi.
Şi nimănui nu-i place urâtul.

Dezaprobare constanta

Sunt obosita. Sunt om. Sunt capabil doar de un anumit numar de sarcini pe o singura zi. Si totusi nimeni nu pare sa bage de seama faptul ca sunt om, ca am nevoie de un numar de ore de somn de care nu beneficiez in fiecare noapte. De-ajuns ca moralul meu e obosit, mai apar si personajele episodice din viata mea care vor sa arate ca le pasa, insa pasarea asta e superficiala, doar la nivelul persoanei lor.
In alta ordine de idei, chiar imi place cand unii cred ca am puteri supranaturale de citire a gandurilor. Din pacate nu totdeauna am reusit sa excelez in acest domeniu. Mai bine zis, niciodata.
Sunt obosita. Nu mai pot formula. Noapte buna.

Do you only wanna dance?

Gasibila si pe dA.
Inspiratia venita de la :

1 mai and all that crap

Am un moment de ambitionism si energie pozitiva, si vreau sa il scriu aici. Pentru ca s-ar putea pe viitor sa zambesc cand citesc asta si sa ma simt mai bine. (Ma rog, depinde ce va iesi)
Imi place cand stiu ca sunt macar cu cineva pe aceeasi lungime de unda. Ajunsesem la concluzia ca sunt total schimbata fata de cum eram pana acum, ca nu mai am aceleasi lucruri in comun nici cu persoanele cele mai apropiate, ca e clar ca ceva e in neregula cu mine. Dar uitasem de unele persoane care mi-au fost mult mai apropiate cu ceva timp in urma, la care renuntasem sa apelez cand poate ei ar fi dat un sfat mult mai bun, si uitasem complet ca ei ma faceau sa ma simt mai bine.
Am avut nevoie de un moment de genul asta, cand acele persoane cele mai apropiate, nu erau aproape, nici la propriu, nici la figurat. Erau undeva la distante mari. Am avut nevoie de un moment ca acesta ca sa apelez din nou la prietenii vechi, pentru ca sa realizez ca nu am nevoie de un anumit standard in randul altora pentru a putea discuta.
Ma rog. Nu mai continui. Ideea e ca ma bucur ca am primit palma asta, care desi a fost dureroasa o vreme, acum ma simt atat de bine ca am primit-o.
Si ma bucur ca intr-un fel am pe cine sa ma bazez daca ma voi trezi intr-o dimineata sa zic 'hai sa mergem la piatra, acum!'
Si sper sa am ocazia chiar sa pun in aplicare asta.

In alta ordine de idei, cred ca tocmai mi-am schimbat parerea despre 1 mai. Nu marea e cel mai potrivit loc de mers de 1 mai. Vorba lui Chirila, desi nu sunt de acord cu multe lucruri care le spune el, 'eu nu asa inteleg marea'. Ce-i drept asa e... marea a devenit un loc de evadare pentru a bea pana adormi pe plaja, pentru a da peste o tipa/un tip care habar n-ai cum il cheama da' cu care totusi sa fii dispus sa pierzi o noapte, sa experimentezi toate chestiile care nu le poti face acasa. Da, palpitant, dar nu mi se pare un mod ok de a te distra. Mie personal mi s-a parut umilitor sa vad la tv doi tipi beti (da, am nimerit si eu in fata televizorului dupa multe luni de zile de lipsa de civilizatie [as in habar n-aveam de becali si toate problemele lui juridiciare] ) cum incepusera sa cante melodii despre bere, pentru ca totusi ei pareau ceva mai inteligenti decat atat. Si imi pare rau sa cred ca asta a devenit marea, ca asta a devenit 1 mai.
Sau poate sunt eu prea retrasa si prea close-minded si nu inteleg ce inseamna distractia si experimentul.
Be as it may, I still believe in my principles.


"hai sa ne mutam la mare
o tara de orase goale"

Si-am sa-mi ingrop trupul in nisip, si-am sa ma pierd printre valuri, si atunci am sa visez.

Sfarsit de-aprilie

Se incheie si aprilie.
Azi am iesit in maieu, fara alte tricouri sau camasi pe dedesubt
a fost placut sa simti cum bate vantul pe piele si sa nu simti nevoia de altceva deasupra. Desi a fost cam ciudat sa vad un motociclist loser care si-a tras scuter si un maieu de plastic mulat pentru a-si expune muschii. Infioratoare scena.
E mai. Luna lui cuptor? Sau era iulie? Care o fi. Va fi cald. Se chiuleste tot mai des, se aprind tigarile mai des. Azi la o ora normala, cand in timpul iernii nici in pauza nu erau ocupate atatea banci, astazi lumea a hotarat sa arunce obisnuitele caiete in banci, sa bage scuza unei gripe acumulate in cele 5 minute de pauza, sa duca munca de convingere sa mai caute inca un om cu care sa mai socializeze in ora.
Trebuie sa recunosc, pana acum nu prea am experimentat ideea de 'chiul'. Cel putin nu atat de spontana. Ma simt ca un copil rebel care a facut un lucru rau si asteapta ca cineva sa il observe si sa reactioneze.
Bine, nu asta era ideea la urma urmei. E totul verde si galben afara, si e frumos. Si gandurile mele se plimba agale pe aleea unei biblioteci prafuite si se mai impiedica de cate o carte distrusa si prea des rasfoita, dar incerc, chiar incerc, sa o asez frumos inapoi pe raft.
In schimb, apar unele carti noi editate, cu foile inca lipite intre ele, dar deja inceputul e ciudat si dubios, si este un inceput total diferit de celelalte carti. Am schimbat rutina, si nimeni nici macar nu banuieste. Si sper ca niciodata sa nu banuiasca, pentru ca mi-e tare bine asa:)
Desi imi tusesc plamanii afara (desi am tot pomenit de tigari mai sus, tin sa spun ca n-am fumat, nu fumez, n-o sa fumez) ma simt... bine. Pentru prima oara, nu mai iau toate cele ce mi se intampla ca o drama ce trebuie sa se intample, am schimbat pasii la toate planurile mele, si ma simt bine, si... "schimbata"
Si am repetat de atatea ori ca ma simt bine ca nici macar eu nu ma cred.

Spiritual

Soare, un soi de vara, verde!
Verde,da, pentru ca totul a inverzit, si e umbra peste tot.
Suflete parasite pe strada, prin marea de cupluri, creati de fabrica deschisa doar primavara (fabrica de creat cupluri adica), insa printre toate, sunt si cativa mai acri si secati de viata. Printre miile perechi de zambete, exista zambete false.
O statie de autobuz, un player zgomotos, urechi acoperite pentru a nu auzi zgomotele distribuite de cupluri, anume unirea zgomotoasa a buzelor, care creaza niste sunete poate scarboase sau poate excitante pentru unii perversi sau frustrati.
Nu e neaparat un comentariu, o observatie la urma urmei, pentru ca oricum majoritatea sunt perversi, iar cei care nu sunt, sunt naivi.
O mutra posomorata, pentru ca asa e la romani, urmeaza o zi obositoare de 7-8 ore, depinde de caz. La 2 metri distanta, alta mutra posomorata. Ambele par sa se gandeasca la multe, poate melodia din casca le aduce aminte de vreo drama ingropata demult in sertarul amintirilor, poate melodia care o asculta fiecare in parte e defapt aceeasi, poate imaginatia lor se completeaza, poate... Poate s-ar potrivi dar nu realizeaza asta niciunul, sau niciunul nu are acel curaj de a zambi celuilalt desi de cateva luni amandoi se trezesc mai devreme pentru a putea ramane in statie cat mai mult.
Nu stiu niciunul nimic despre celalalt, dar atractia fizica exista. Amandoi aveau un zambet de copil, dar care nu il aratau foarte des. Amandoi aveau pareri nonconformiste despre tot ce tine de realitatea inconjuratoare.

In fiecare dimineata, aceeasi poveste, ea ramane tot timpul printre ultimii care urca in autobuz, el o urmareste, si nu indrazneste sa o ia inaintea ei. In fiecare dimineata, ea isi pierde biletul, iar el are tot timpul 2 la el, si de multe ori ar fi vrut sa imparta unul din cele doua, dar e speriat de ceea ce ar putea fi denumita prejudecata.
In fiecare dimineata, amandoi asculta la player cu o singura casca, iar gusturile sunt la fel dar niciodata nu le vor sti. (sau poate...?)
In fiecare dimineata, ea se uita dupa soare, el vrea sa fie mai frig, pentru ca stie ca daca va fi prea cald, toate cuplurile isi vor face aparitia iar totusi sufletul lui ar fi la fel de rece.
In fiecare dimineata... amandoi nimeresc unul langa celalalt, amandoi simt o tensiune, amandoi se tin de mana. Desi nu au facut niciodata cunostiinta. Si nimeni nu-i vedea. Absurd nu?

Acea fata era speranta. Acel baiat era iubirea.

[original idea: roxo]

As I said : gol

Uhuu!

Ma tot chinui sa scriu ceva de cateva zile, cand defapt totul se poate scrie intr-un singur cuvant, si poate am realizat asta abia dupa ce am baut ca un boscau trist si impotent.
starea mea generala : goala.
Si asta depinde de cum o interpreteaza oricine, si cum vrea, si sincer, chiar nu imi pasa de ce se interpreteaza, plus ca nu stiu cui ii pasa.

Today shouldn't be today

Nu am unde sa scriu asta, dar sincer putin imi pasa acum de cine o sa citeasca, si ce interpretari o sa se faca, oricum cine ar fi fost mai important nu o sa citeasca asta ever, so cred ca e un refugiu bun.
5 dimineata, caldura, 2 amici buni. Pustietate desi sunt inconjurata de blocuri, stalpuri, fantani arteziene.
Un sentiment ce ma framanta de prea multa vreme, care a venit cu schimbarea vremii, si nu stiu cand va disparea.
Atat de mult ador cand pot sa fac absolut orice, pentru ca nu e nimeni sa te vada la ora aia, pentru ca e liniste si calm, nu e aglomeratia zilnica, e fascinant cum nu se aude decat ecoul tocurilor si sa ascult povesti de concursuri cu alcool.
Si imi place sa ajung acasa, sa n-am somn la 5 dimineata, sa dau drumu la friends, sa ma uit pana rasare soarele, si sa ma culc cand e lumina de tot, ca apoi sa ma trezesc in mai putin de 2 ore cu sfarsitul unui vis frumos, transpirata, cu o frica nestapanita de a iesi de sub plapuma. Cred ca mi-era frica ca s-a terminat tot, si ca nu va fi nimic mai mult decat am sperat, si teama ca totul sa se termine s-a acumulat in cele 2h de somn.
Acum, e seara, si as fi vrut atat de mult ca azi sa nu fie azi.

A smoke of life

It was a hot and sunny weather for Seattle that day, somewhere near May 1960. Same old, same old, the ocean view was peaceful as any day, the sun was burning the flesh off of many people, each and one of them wearing different shirts, but with one thing in common : sweat. The temperature hadn’t been less than 40 degrees for days, fact which was worrying many of our Settlers.

Elizabeth was a fine lady, freshly divorced from a five year marriage. Although many were worried about her behavior, she was acting quite unusual for a fresh divorced lady, if we include the fact that she caught her husband in bed with the dog walker, just after a hard week of work, with 2 nights of sleep. Her face was even more lightened then it was for the past couple of years.

She was walking down Morrison Avenue, wearing her thin red dress, quite provocatively, going up her knee as she walked slowly. Her long brown hair was dancing through the air, although there wasn’t any wind, her blue eyes were sparkling into the sun light, her sweet perfume was noticeable from the corner of the street. While she was making her show, amazing everyone passing by her, she violently ran into a good friend from back when she was in college.

“How are you, Elizabeth? Haven’t seen you since the old 1950’s!”
“Yes, yes, my dear Karen. Well, I just got divorced from Bill.” She said while she was trying to arrange her dress.
“Shut up! How come?!”
“Well, let us just say our dog walker just received a big tip.”
“Uh. You poor thing. I’m sorry dear. Oh, we have so much to catch up. Please, you must come by my place this week.”
“Karen, I would, I really would, but I do have a lot of court files to sign, a lot of walking to do, and of course, a lot of men to find, if you know what I mean.” she smiled in the corner of her lips.
“Yes, yes, always the busy one. I won’t take a no for an answer. Tomorrow night, 7.30 pm. And don’t be late.”
“Karen, I do thank you for your generosity, but…”
“No but! My place, and don’t be late.”
“Fine, you filthy old hag. I’ll be there.”
“Hag you say? Hah!”

Elizabeth didn’t stay for another word, just flew off on her morning walk. She didn’t have a thing to do that next day, but she always liked to be the “hard to get” kind of girl, not only to men, but to women too.
Same weather, same sun, same temperature. But not that important for Elizabeth. She was dressing up, for her dinner at Karen’s, wearing a black dress, all sorts of accessories, hoping to meet a man, as she hadn’t had sex for over a year. No wonder.
As she entered, the crackling of some fingers came from the phonogram, quite in fashion at the time. It was Peggy Lee’s new song, “Fever”, just put out on the radio for a couple of days. It was a romantic atmosphere, with cigar smoke in the whole place. The ceiling was inexistent because of all the smoke.

“Come in dear! Please do take a seat. Cigar?”
“No, thanks.”
“Oh my God, you dirty girl, don’t tell me you quitted!”
“Oh Karen, it’s been years, I couldn’t afford smoking, and it’s not healthy you know”
“Yeah right! But to pay your husband to sleep with that nasty old dog walker you had all the money in the world. Come on now, have a smoke, drink some whiskey, have some fun!”
“Karen…”
“I insist!”
“Alright, alright, for the good days. Is anyone joining us?”
“Well, my brother should have come by now, but I think he’s late. Typical.”

Elizabeth was feeling quite uncomfortable, so she took a shot of tequila, not really knowing what she was doing. In about an hour, she was as joyful as she was in the past five years summed up.
While laughing and bragging, Karen was acting very strangely around Elizabeth. She was awfully close to her, and while holding a cigar in one hand, a glass of wine on the other, she was tickling her red high healed shoe on Elizabeth’s foot, from the ankle to the knees. But Elizabeth didn’t seem to mind.

“Oh dear! I just spilt some wine on you.” Said Karen laughing loudly.
“You idiot! Look what you just did! It was my favorite dress.”
“Oh c’mon now, you’ve had it since college, I still remember that dress as it was my own. You need to get some new clothes my dear friend.” Suddenly Karen was smiling stupidly, with no worry in the world.
“This is insane. Where is your brother?”
“Oh the hell with him. What does it matter? We’re having so much fun.”
“No we aren’t. Listen it was nice chatting with you but I have to run.”
“Where are you going?”
“Anywhere but here.”
“Stay!”

It was then when the two pair of lips interacted, the rest of the wine spilled all over the floor and the last cigar just went out. Elizabeth was shocked of her friend’s behavior.
“Oh c’mon, it’s just a little bit of fun. How long has it been since you’ve had any?”
“Karen, I don’t think this is…”
“Shut it! How long?”
“One year.”
“Well dear, my bedroom is fully prepared for these kinds of situations”

Elizabeth started crying, not understanding what she was feeling, what was happening.

“Calm down. I know what you feel. We’ve had it in the past. We still have it now.”
“Excuse me?!”
“Poor thing. Doesn’t even remember. You know our senior year? When we got really drunk? Remember the night?”
“I don’t think so and I’m not very sure I would like to remember.”
“It was just for fun! You were one naughty little person, I didn’t think I would see you in that way. I always thought you were a stiffed person, but it seems I was wrong.”
“Oh my God!”
“Shhhh, shhh, it’s alright Elizabeth. I understand you. Come on, what do you say we repeat that night? Eh? I’ll help you remember every little thing, with every little detail.”

The sheets were covered with the sin. Karen was smoking a cigar, Elizabeth was trembling, asking herself repeatedly what has she done.
Karen woke up, put out her cigar, put on her bra, started to dress up.
“Where are you going?”
“Going to meet my husband of course and to get myself some cigars.”
“You mean you’re married?!”
“Calm down, he knows I’m doing these stuff from time to time. He got used to it.”
“Wait a minute, you mean this was just pure lust? I was just something for you to get satisfied?”
“You didn’t think I’d still have feelings for you?”
“Actually, I did!”
“Oh. I’m sorry then. Anyway, I don’t love him, he’s just rich. At least I can afford a pack of cigars!”
“Does anybody mean anything to you? I don’t care if it’s a woman or a …”
“Honey. A woman’s just a woman, but a cigar…is a good smoke!”

Pe tocuri

Am sa ma abtin sa ma refer de la anumite chestii, doar pentru ca ar deveni dramatice si deprimante, asa ca voi spune ceea ce m-a pus pe ganduri de dimineata(ma rog, asa zisa semiadormita dimineata)
Am realizat ce urmaresc eu la niste pantofi. Pantofii trebuie sa fie placuti, sa nu iti omoare tot ce inseamna oase, ligamente, ce-o mai fi in picior si in glezne si in talpi. Sa aiba un toc cat sa se vada diferenta de la inaltimea normala la cea care ti-o ofera pantofii, si in special, dar cel mai mult, sa se auda. Cand pasesti sa se auda acel tropait care il recunosti intr-o seara pe strada, care sa iti dea incredere in tine. Tocurile s-au creat pentru femei, pentru ca ele sa aiba un statut mai "inalt" in societate, pentru ca niciodata ele n-au avut parte de acel respect care se ofera barbatilor, si care sa fim seriosi, nu il vom avea niciodata. So why not use this in our advantage? Oricum o femeie care poarta pantofi va fi vesnic mai frumoasa decat una in adidasi. (sau nu?)

Anyway. A, melodia e pentru mine, n-are legatura cu postu, nu e nevoie sa ascultati:) Noapte buna

Viva la vida!

Am doar niste concluzii de tras.

1. Ador ploverele cu gat la baieti, eventual crem, sau un verde ocru, sau un verde inchis..nu ma pricep exact cum is culorile si denumirile.
2. Nu cred ca trebuie sa renunt la anumite principii doar pentru ca asa e lumea si daca am aceste principii sunt doar close-minded
3. Castile mari sunt sexi. Ce urat zis. Mirobolante? Nu conteaza, oricum mi se par appealing:)
4. Roboteeeeeel!
5. Exista un singur prototip in toata lumea de baiat perfect, ideal din toate punctele de vedere, absolut toate! ... si totusi imposibil.
6. Dumnezeu se afla in a 4a dimensiune.
7. Sezonul de boboci de gasca a inceput mai repede.
8. Nu mai sunt deprimata, imi iubesc viata, doar ca ma plictisesc usor.
9. ?
10. Si totusi, mi-ar fi placut ca unele lucruri sa fie altfel.

Atat :) Va iubesc!

Mirabolant, fantasmagoric.

As avea atat de multe de zis, niciuna interesanta, dar atat ma deranjeaza.
Pentru inceput, sunt secata de-a binelea de toate activitatile de marketing care se fac in perioada asta totul in frunte cu valentine's day, dar acum vorbesc de 1 martie. si 8 martie desigur. Martisoarele au devenit ceva atat de obisnuit si nimeni n-are destul timp sa puna suflet in ele. Nu neaparat cine stie ce, dar macar o urare. Cred ca mai bine de 75% din martisoarele primite azi sunt chestii cumparate in graba. Si mi se pare inutil sa dai martisor cuiva cu care nu socializezi niciodata de-a lungul anului,dar dai ca sa fii dragut. Sincer, cred ca asta m-a facut sa ma deprim total astazi, insa poate pun eu suflet prea mult in ceva inutil. Insa sunt de parere ca se pot face martisoare ieftine si totusi mult mai interesante decat cele cumparate.
Whatever.

Alta chestie, simt tot mai tare pe piele cum cresc. N-am crezut ca pot ajunge la anii in care sa vad ce simpatica si dragalasa eram cand eram mica. Si ce simpla si trecuta prin viata sunt acum.Da, ma laud, pentru ca am ajuns sa ma scarbesc de toate tipele de care aud la televizor, de varsta mea, care sunt furate de tigani, fug de acasa ca frate, am un prieten cocalar care ma bate toata ziua da m-o lasat pentru alta, si sufar ca n-o sa mai gasesc niciodata unul ca el. Like dudettes, please do grow up!
Nu ca ele ar citi asta vreodata, ca le-ar pasa si ar avea un impact, sau o sa se maturizeze brusc.
Comparam cu poza mea cu Diana care o am in fata, si cu strambaturile mele de peste ani. Ce zambet sec si trist am acuma, doar ca sa nu arat ciudat in poza, si ce zambet sincer si fericit aveam atunci, zambeam sa se vada ca am dinti! Ca am toti 32 de dinti, ca incep sa cada, dar sunt toti, si ce dantura frumoasa aveam.
Si aveam flashbackuri ciudate, cum imi luam pantalonii de lana afara si ma tavaleam prin zapada, dar acum is prea domnisoara sa mai fac chestii de genul.
Sunt atat de revoltate pe tot ce inseamna feminitate, pentru ca prin asta te maturizezi si nu e feminin sa fii imatura. Kind of. N-am cum sa explic, dar ideea e ca n-am sa mai pot trai niciodata experienta de pantaloni de lana, de cercei de aur simpli, de plovere neasortate, de zambet larg si orice.

Doamne, ce posturi deprimate pot sa am.

De dragobete(2)

Pozele mele de avatar care de vreo 2 sapt le invart doar pe astea 3.
Da,stiu ca titlul n-are nicio legatura.

De Dragobete.

I can't help the fact I feel like shit.
Am sa incerc sa fie ultima chestie tampita care o scriu, dar ma simt atat de deprimata din niste motive atat de puerile.
Cred ca starea asta este multumita cuiva foarte drag mie care toata ziua a trebuit sa se planga din motive gen 'vreau si eu sa dau inimioara mea(de carton,data de cei care au organizat niste asa zise Dragobete in liceu) cuiva' si 'vreau si eu sa primesc un balon' si 'vreau si eu sa dansez dansuri tampite'. Nu credeam ca am sa ajung afectata din cauza asta. Si imi pare rau ca totusi sunt, pentru ca stiu ca daca totusi ar fi existat cineva care sa imi ofere mie toate astea, ori n-ar fi fost sentimentul destul de puternic, sau cel putin nu din partea amandurora. Sau daca ar fi fost, ziua ar fi trecut ca oricare alta si am fi ras amandoi de aceasta zi. Dar totusi ar fi facut diferenta daca era macar.
Ma gandeam, nici macar sa dau inima ca sa fie data doar n-am avut cui. Singura chestie care am putut sa o fac a fost sa imi prind inima de carton de sireturile de la adidasi(mersi alex de idee) ca sa o las sa fie calcata, pentru ca simt ca mai mult de atat nici nu merita.
Si trebuie sa merg la nora, si de 2 saptamani abia astept sa merg, nu stiu exact de ce, dar titlul piesei imi suna atat de dragut, ca am zis ca merg indiferent. Acum sunt atat de deprimata, nu am o senzatie buna despre dupa amiaza aceasta mirifica. Simt ca ar trebui sa dorm. Sau poate sunt doar cele 3 teste date in 2 zile(da, nu e mare chestie dar epuizant pentru mine) Am si o melodie care merge la perfectie in casti.

"Ce frig e-n mine astazi
Si simt cum o sa cada
Ninsoarea peste mine
Si peste calendar.

(bla bla)
Iarna ai venit fara sa ma-ntrebi
Daca sufletul meu te mai vrea astazi
Te implor sa pleci
Sunt destule ierni
De cand ninge in inima mea."

Cat iubesc eu iarna si toate traditiile de iarna, si totusi, atat o urasc acuma, si vreau doar sa fie soara, sa simt ca sunt incalzita, daca nu de cineva, atunci de ceva. Mare prostie ca scriu toate astea aici, pentru ca nu fac altceva decat sa ma plang de acelasi motiv care oricum n-o sa se schimbe doar pentru ca vreau eu. Si eu care credeam ca am ajuns sa ma obisnuiesc cu ideea.

Whatever.

Pauza publicitara. *Ecran Negru*

Acum stiu, my place is not here:)
This blog shall remain, but no longer other posts. at least until my selfconfidence says so. Good bye now.

don't seem to care?

Si iata cum retraiesc aceleasi lucruri. Totul e o bucla infinita, si nu se blocheaza nenorocita, cat sa dau un alt+ctrl+delete. Nu se blocheaza cat sa inchid tot si sa reiau totul de la 0.
Defapt o iau de la 0 in fiecare zi, insa nu cum as vrea eu. Pe moment traiesc cu impresia ca totul e ok insa va revad pe voi cum erati candva si cum sunteti acum. Si nu imi place cum sunteti voi, implicit nu-mi place si de mine, dar incerc sa raman cat de cat constanta, incerc sa iubesc ce am.
As vrea sa spun anumite lucruri despre oamenii cu care umblu, despre prietenii mei, dar cel mai probabil am sa regret daca ast face asta. Asa ca am sa ma abtin.
Despre prietenii mei cu care ma intalnesc mai rar, as vrea sa le spun doar ca mi-e dor de ei, fiecare dintre ei, pentru ca prin ironiile voastre si prin felul vostru de a va bate joc de mine imi demonstrati un lucru care evident nu il veti recunoaste niciodata. Si nici nu am sa il spun aici, pentru ca daca din intamplare veti citi asta, ati spune ca sunt intr-un moment mai delicat al lunii, sau intr-o ora nepotrivita, dupa cateva pahare de vin.
Mi-e dor de voi nenorocitilor, mi-e dor de banca noastra de afara. Banca noastra e ocupata de alti teribilisti care abia trec prin liceu, sau de niste tocilari care isi invata lectiile pentru diverse ore. Unde mai sunt glumele despre Rozi si despre ochiul lu Ficuta, unde mai este simtul ala al umorului ironic care imi lipseste cumplit.
Mi-e atat de ciuda ca suntem atat de influentabili si ne schimbam dupa vant, si voi nu realizati asta. Puteti sa spuneti ca sunt copil si ca ar trebui sa ma maturizez, ca la urma urmei ar trebui sa fac asta, dar vreau sa ma maturizez din alte puncte de vedere, nu cum faceti voi.
Hardcore. Chestia asta am sa o inteleg numai eu, nici nu m-as obosi sa o citesc in locul altcuiva..

Am sa las o concluzie : Mi-e dor de trecut, mi-e dor de el mai mult ca niciodata, urasc prezentul, si viitorul nu-mi suna bine.

Culcat! Drepti!

Cred ca intr-un razboi, cel mai potrivit este sa trimiti barbati care sufera din dragoste. Nu care au suferit, ci care sufera in acel moment. Cred ca ura lor stransa pentru femeia care i-au umilit, care le-a oferit atatea nopti albe si de neuitat, cearceafuri virgine, martore la nopti pasionale, pentru femeile care le-au oferit totul si in acelasi timp le-au luat tot ce le-au oferit, tot ceea ce i-au facut niste barbati, au luat fara nicio mila sau compasiune.
Se spune ca barbatii arata mai bine in uniforma. Eu consider ca nu uniforma ii fac sa arate bine, ci nervii lor, teama cu care merg inainte, cu pustile in mana, cu frica de moarte in ei, insa merg inainte. Felul in care sunt cu adevarat barbati, in care vocea lor puternica se simte mai bine ca oricand, pentru teama care o baga din varful degetelor care se plimba atat de repede ca nici nu constientizezi cand ajunge in crestetul capului. Momente cand toata viata le trece in fata ochilor, de la amintirile de la 12 ani, sau 4 ani, depinde care e cea mai veche amintire care o pot avea in momentul acela, pana la privirea sotiei sau iubirii tale cum te inseala.
Tot timpul m-a impresionat felul in care majoritatea barbatilor, cand iubesc, isi dedica intreaga viata pentru acele femei, bunele maniere ii indeamna sa se comporte diferit, sa renunte la multe din placerile lor pentru femeia pe care o iubesc, pentru ca atunci cand e nervoasa e mai frumoasa ca niciodata.
Pentru ele, un barbat merge in razboi si infrunta toate amintirile crude, pentru ele barbatii impusca fara mila, pentru ca ei considera inamicii ca fiind primii oameni care vor face avansuri iubitei lor, pentru ca tin cumplit de mult la ele. Insa noi feministe cum suntem niciodata nu vom realiza asta in totalitate, chiar daca ei uneori prefera meciuri de fotbal, chiar daca uneori ei nu asculta tot ce spunem, pentru ca la urma urmei, suntem niste femei, care barfesc fara incetare, pentru ca ceea ce spunem noi de cele mai multe ori este plictisitor, dar suntem adorabile tocmai pentru asta, pentru ca toate avem un farmec aparte, care fac barbatii sa innebuneasca la propriu.
A fost doar un gand, am simtit nevoia sa exprim asta, si am exprimat-o cu mainile si degetele mele tremurand.

On the road

Nu,azi nu mai am stare. Ca am sau nu bani, ies din casa.
Primul meu gand a fost sa iau primul tren care pleaca de pe sinele Bacaului,chiar de-ar fi nevoie sa scot bani de pe card. Insa infoferul nu anunta decat un tren spre Piatra neamt. Mi-era foame, nu de alta, si singura pizzerie care o stiu e scumpa.
Mi-am luat ghiozdanul, mp3-ul, camera. Nu-mi pasa unde plecam, am plecat pur si simplu.
M-am gandit sa parcurg drumul din generala, exact aceeasi pasi pana la 19. Desigur, am mers pe Cuza-Voda, sa vad ce s-a mai schimbat.
La prima vedere nimic. Se aud manelele mai tare ca deobicei (asta cu tot cu castile de la mp3 in urechi). Ia te uita! Un oarecare Petrus Flenchea sau asa ceva si-a deschis birou de avocat. Ba nene, proasta locatia, nu de alta, ultima oara cand m-am plimbat pe strada asta mizerabila a fost in vara si din obligatie... In rest nimic schimbat, in afara de gradinita trista care acum arata ca un spital de nebuni, si blocurile usor daramabile la primul cutremur par ceva mai intregi, dar mai gri.
Am ajuns la o intersectie intre Cuza Voda si inca ceva. Rusinea mea ca dupa 10 ani nu stiu nici acum numele la strada aia.
Flashback: Vine Ami la mine si ma-ntreaba daca-mi place de P. de la el din clasa. Rusinata si total contrariata de aceasta aberatie, desi adevarata (doar pentru a face gelos pe altul)(o doamne), raspund socata un nu convins. Si-mi povesteste el tot drumul spre scoala cum pe tabla lui super smechera pe care scrii cu markerul si altele de genu, e scris de toate toantele din clasa aia cat de tare il plac eu pe respectivul si cat ma place el .
Rad cu pofta cand imi aduc aminte, pacat ca atunci nu mi se parea deloc amuzant, vroiam doar sa dispar de pe fata pamantului.
Si iata-ma in scoala. Mi-e dor de cor. Tot timpul ma uitam cu frica la usile amfiteatrului pentru ca eram constienta de ce scandal imi va face profu de muzica ca nu am mai fost la cor.
Uitati domn profesor. Sunt la liceu acum, ati fi mandru de mine daca ati sti cat sunt de pasionata de muzica, de notele muzicale, de chitara, de propria-mi voce. Dar cred ca ati strans prea multa ura pentru mine in urma celor doi an in care am absentat frecvent de la dumneavoastra.
Fereastra de la etajul 1. Cat m-ai refugiat de-a lungul clasei a 8-a. Cati nervi si cate drame ai strans. Sunt 2 ani de cand nu te-am mai vazut. De ai sti ce drame am trait de atunci. Cat nu mai sunt eu. Te-ai mira cate suport acum fata de atunci.
La intrarea profesorilor, nu mai sunt fantasticele expozitii de desen, a copiilor terorizati de doamna Ionescu. Mai e doar un tablou amarat de0al lui Cuza. Sa traiti! Defapt ati murit demult. La fel si scoala asta.
N mai e nimic la fel. Nici banca pe care scriu nu e la fel. Nu mai e gata sa se darame, e noua si proaspat vopsita.Rusine sa-mi fie ca stau cu picioarele pe ea. Ca nu mai respect nimic de aici.
Pacat. S-a intunecat acum. Si imi curge nasul. Nu prea mai imi e locul aici. Felinarul imi lumineaza drumul spre iesire. Am inteles aluzia. Nu mai sunt binevenita de multa vreme.
La revedere 8 ani de diverse drame copilaresti. La revedere pubertate si inceput de adolescenta. Ma maturizez.

Rotile,amintiri.

Si totusi ma pierd pe drum tot timpul. Cred ca imi reincep telurile, ca am alte idealuri, ca s-au schimbat oamenii total din viata mea, ca totul capata un sens. Ca si cum as merge pe strada, si deodata cineva ma opreste si ma tranteste pe scaunul cu rotile. Ca si cum mi-ar zice ‘te inseli fetito, nimic nu se schimba, tu mergi, da bati pasul pe loc’ .
Chiar daca unele chestii sunt evident schimbate, some things will never change. Like you can never learn an old dog new tricks. Si e placut sa stii ca acele lucruri vor fi la fel, si ca amintirile care se vor aduna vor fi la fel indiferent, doar ca e obositor sa crezi ca in sfarsit poti merge intr-un ritm normal, da te impiedici tot timpul de acelasi scaun cu rotile, si nu doar ca te impiedici de el, cazi peste el, se rupe o roata, nu-l mai poti ridica.
Cred ca suntem niste masochisti cu totii. Ne place sa ne distrugem, eu in special imi place sa ma tachinez singura cu ideea ca poate candva ...
Ok, deja nu mai are sens. Si cand voi reciti asta deja nu voi intelege miile de ganduri care imi pot trece prin cap, toate perversitatile mintii mele si toate planurile mele, toate care oricum nu vor mai avea niciun rost, si de care nu-mi va mai pasa, pentru ca am sa le uit. Trebuie doar sa dispara anumiti factori, si totul va reveni la normal, pana ma voi impiedica de roata rupta, si-mi voi aminti totul.

Crize

Si a ajuns sa fie februarie. Personal tind sa cred ca e cea mai bizara luna din tot anul. Luna cu 14 si 24, 14 cel mai important probabil, pentru toti.
Niciodata nu mi-a placut in mod special, nu doar pentru faptul ca nu era cineva langa mine la acea data, pur si simplu mi s-a parut o alta metoda de marketing, o alta metoda de a trimite felicitari prostesti pentru cei care chiar ii placi.
Mi-aduc aminte de un episod din Simpsons cand isi dadeau copii de gradinita felicitari facute pe loc cu creioane si carioci in care spuneau cate cuiva din clasa ca il/o place.
Insa acolo reactiile erau altfel, se vede diferenta de mentalitate.
Tin minte ca am facut asta in clasa a 3a sau a 4a. Pentru ora de engleza. Insa consecintele au fost ca atare: jumatate de clasa a aflat cine era anonima care i-a dat lui T. felicitarea. Au urmat cateva luni de cantece stupide gen 'tarzan and jane sitting in a tree k-i-s-s-i-n-g' doar ca pe o varianta romaneasca si mult mai puerile si mai putin amuzante.
Mi-e dor desigur, de anumite lucruri din trecut. Mi-e dor sa fie iarna, cu zapada alba de la care sa orbesti, sa mergi pe strada si sa auzi cum apesi pe zapada cand mergi, sa iti ninga pe gluga, si cand intri la caldura sa te simti mai bine decat acasa. M-am saturat de trotuare gri si umede, de frigul ce-mi starneste robinetul interior nasului.
M-am saturat de bani aruncati pe tampenii si lipsa acestora in mod desavarsit. As vrea uneori sa ma intorc in zilele alea, cand poate nu aveam prieteni, dar totul era lipsit de drama si de stres, totul era mai simplu si fara inteles, si nu trebuia sa imi pese de chestiile de adulti, in mod desavarsit de cele de adolescenti.
Vreau doar sa o am pe doamna invatatoare in fata, cu vocea ei blanda, care sa ma invete sa citesc desi stiam deja sa fac asta, si care sa ma invete sa scriu, desi stiam majoritatea literelor.
Vreau sa imi primesc bulina neagra pentru neatentie si vreau sa ma iau la paruit pentru jucarii.
Si totusi, nimic posibil.

for now

si am plecat. pentru trei zile de chitara multa, putina mancare, mult efort, distractie geniala. pa. gonna miss you>:D<

Post fara titlu

Mi-ar place sa fiu un jukebox, din ala din anii 50 cred?
Sa cant, si sa se nimereasca melodia la fix pentru multi. Sa ma transpun in sentimentele oamenilor, sa atrag oameni la dans. Un jazz calm, usor de dansat, pe gustul tuturor. Sau un rock agresiv brusc, care face pe oricine sa tresara, sa urasca melodia la inceput pentru agresivitate, sa o iubeasca pana la urma din acelasi motiv.
Sa incep sa cant fix cand e nevoie, nu neaparat sa fie inserata o moneda ca sa cant. Sa fiu motivul principal pentru care intri intr-un local, doar ca sa asculti ce melodii mai scoate acel jukebox.
Sau as putea fi o rama foto. Alba,neagra,de lemn,plastic. Ce conteaza forma, textura? Ce conteaza ca nu se potriveste cu restul camerei? N-ai cum sa nu indragesti o rama foto. E plina de amintiri, zambesti cand o vezi, e adorabila. E perfecta pe un anumit raft, din cand in cand o stergi de praf. Nu cer multe,doar sa fiu admirata.
Nu. Vreau...vreau sa fiu o sina de metrou. Sa fiu locul unde multi aluneca si mor. Sa fiu vinovatul si suspectul principal pentru o crima, dar fara sa fiu acuzata pentru asta.
Nu, e trist, nu vreau sa am o viata trista...
As putea fi un tramvai dragut, nu foarte aglomerat, util pentru multi.... Unul vechi, vintage, depozit de amintiri, saruturi furate, certuri inutile. Depozit de iubiri ascunse si intersize, inca de pe vremea anilor '70. As putea fi atat de dorita.

Sau as putea sa fiu doar eu.

Romani. Un popor pesimist

Ce este un popor, la urma urmei? Este o societate. O grupare de oameni, care traiesc pe aceeasi suprafata, vorbind aceeasi limba.
Da, aceste conditii le indeplinim, nu in totalitate, dar le indeplinim.
Ce inseamna un popor pesimist? Un popor care este comod, care prefera sa traiasca acelasi destin de nenumarate ori, fara a schimba ceva doar din cauza ideii preconcepute ca un singur om nu ar putea schimba situatia unui popor intreg.
Corect, dar suntem atat de multi care ar dori o schimbare, insa datorita acestui pesimism, acestei idei preconcepute cum am numit-o, destinul va fi acelasi.
Pesimismul nu este doar o stare generala, este atractia de energii negative. Ati mers vreodata pe strada, si ati simtit cum intr-adevar blocurile sunt gri, cerul innorat, asfaltul decolorat? Ati simtit cum toate emana o energie negativa, influentand astfel o zi intreaga?
E un efect constant asupra oricarui roman. De aceea aceasta situatie, de aceea multi se abtin de la a riposta, sau a incerca sa schimbe ceva din soarta poporului sau. Cei mai multi fug de aceasta responsabilitate, mergand in tari straine, deoarece, evident, sunt conditii mai bune, din punct de vedere financiar dar si pe celalalte planuri.
Alt exemplu pentru care romanii sunt un popor pesimist? Revolutia din 1989. Cati ani de comunism ne-au trebuit pentru ca pana la urma cineva care nici macar nu era roman, sa porneasca aceasta revolutie. Cati ani de suportat toate cozile infernale de la ora 4-5 dimineata, ante meridian, de stat la lapte si carne, care era dozata au trebuit, pentru ca toti sa se intoarca impotriva? Poate unii din voi pot afirma asta din amintirile parintilor.
Desigur, toate acestea se vor schimba in momentul in care toti oamenii de politica vor cunoaste un nou inceput, cei vechi vor avea un sfarsit, cei noi un inceput. Sa speram ca cei care vor veni ne vor face un popor mai putin pesimist.

If (bored) return read;

Well well, it's sunday . (lalalala)(and then comes monday..nooo we don't like monday)
Nori multi, 3 carti in capul patului, dezastru in camera. Eagles in urechi, o sticla de apa la 45 de grade de unde e indreptata privirea mea (pi/4, mate info ruleaza).
Asa-i ca nu conteaza toate astea? Indeed nu conteaza. N-am pus in calcul primul volum din Shogun care e putin mai sus de monitor. Sta cred ca de 2 saptamani sau mai bine acolo. Ma tot gandesc sa o citesc, dar of course nu e niciodata timp sau chef, chiar daca am primit atatea indrumari sa las orice si sa citesc Shogun.
YYYeah. Anything important in my life?
M-am saturat de drama, cumplit. Nu mai suport filmele romantice, nu mai suport nicio drama de pe HBO, evit dramele din viata mea. Now this was a bit unexpected, avand in vedere ca pana acum alte filme in afara de porcarii cu adolescenti nu vedeam.
Desi A. mi-a zis ca marele roman a lu Camil Petrescu e cel mai oribil roman citit(ma rog, unul din ele)(vai, nu, n-am sa scriu tot titlul) mie chiar mi-a starnit un oarecare interes.
Ba, ce post. Si eu care credeam ca daca ma fortez putin iese ceva interesant. Da, whatever, alt post scris cu scopul de a-mi evidentia existenta. Please ignore if not at your taste:) thank you. Have a good day.

nic.

Oh how cruel i can be sometimes.:|
(post cu scopul de a arata ca exist)

Vorbeste.Nu te-ascult

E ca si cum peste tot e cate un ochi te urmareste.
In spatele fiecarei cortine a fiecarei scene pe care pasesti.
Fiecare zambet urmarit din unghiurile, toate cutele care le lasa pe fata, toate colturile indoite, spre nord sau sud.
Ca si cum orice mic gest e urmarit, iar tu nu ai nimic de spus despre asta, si nu ai ce face pentru a opri. E doar cursul vietii.
Ca si cum actiunile tale sunt prejudecate, chiar daca intentiile pot fi altele decat aparente.

Oh, if life would be a musical, i know i would be the lamest one singing. But at least not the only one.

(lipsa totala de luciditate. creierul meu vorbeste fara ca eu sa percep ce zice,ce simte, ce cere)

Si scriu. Indiferent

Scriu acum, printre ochi semideschisi, pleoape acoperite de nisip, un folk simpatic in urechi.
Scriu acum, cand chiar daca nu am ce scrie, chiar daca evenimentele din viata mea anosta au luat o intorsatura ambigua.
Scriu acum cand totul pare in regula desi nu e. E doar un remediu pana cand va veni acel mare bum.
Scriu acum cand sunt o antiteza intre pesimism-realism-optimism. Cand toata energia mea e secata, cand toata oboseala mea s-a acumulat intr-un singur punct.
Scriu acum, cand putin imi pasa de viata ta. Atat de putin imi pasa de a mea, atat de putin de-a ta.

Soarele meu rasare cand se lasa intunericul.
Dar acum apune total, pentru ca ochii mei sunt deschisi la un unghi de teta = 1 care nu stiu ce sinus (pacat) (haha, rad singura) si cosinus are, si putin imi pasaaaa.
G'Night.

A,da,tu, mi-am adus aminte, miss you. Ma rog, n-ai sa te prinzi, dar i do.
Ok,really now, good night.

Insemnari asupra celor trei femei-minune

Am ajuns la concluzia ca nu dau destula importanta unor detalii inconjuratoare, asa ca am fost mai atenta zilele astea. Si probabil am sa fiu si zilele urmatoare. Concluziile mele? Priviti si uimiti-va:

12 ianuarie 2009

12.14 – Pseudofemeia abereaza ideile sale care nu par a fi un subiect interesant pentru multi dintre noi.
12.15 – Femeia cocalar zace tacuta fara a schita vreun gest de inteligenta.
- Femeia Barbat este surprinsa luandu-si pozitia sa tipica care ii caracterizeaza masculinitatea, incercand sa atraga atentia prin coolimea sa pentru ca nu este atenta la ora ci citeste cine stie ce porcarie de jurnal emo
12.20 - pseudofemeia isi arunca parul atat de suav peste al sau cap, descoperind figura ei plapanda in acelasi timp odioasa
12.21 - femeia cocalar inca nu schiteaza vreun gest de inteligenta
12.22 - femeia barbat iese din lumea sa neinteleasa, exprimand un gest de fericire absoluta la exclamatia profesoarei : notati!



13 ianuarie 2009

8.39 – Pseudofemeia isi divulga o mare cantitate din grasimea asezata pe supla-i talie
8.44 – Femeia cocalar da dovada de inteligenta atins la nivel maxim ( pentru ea ) iesind la tabla la ora de matematica si scriind dupa dictare.
8.50 – Femeia- barbat este atentionata de marele Cosa sa-si ridice capul, ea exprimand prin figura ei ca abia a iesit din lumea sa emo. Vai ce teroare!
9.20 – Femeia cocalar isi afirma dragostea sa eterna pentru femeia-barbat : piiiiisiiii meeeeu! Lucurile deja incep sa prinda sens
10.20 – In acest moment pseudofemeia a reusit sa ma scoata din rabdari, mai pe romaneste, reusind sa suport 50 de minute asculdant-o pe ea incercand sa creeze un fel de critica literara proasta exprimata, care nu reuseste decat sa streseze inclusiv pe profesoara de romana.
10.21 – Enervata pe langa geamul deschis, imbracata intr-un tricou subtire, cu parul ravasit si rebel, femeia- barbat isi exprima nemultumirea asupra usei deschise, folosind corzile ei vocale pana la epuizare
10.44 – Gura pseudofemeii a fost inchisa intr-un mod evident, creand astfel un mare STROPIX!

15.52 – Astfel s-a mai terminat o zi din viata fantastica a celor 3 femei-minune: plictisitor, nesemnificativ, neinteresant. Astfel am dovedit teorema cum ca o zi din viata este de cele mai multe ori insusita de caracterul tau, fiind valabila si reciproca. Oricat ai logaritma, inmulti, imparti, scoate radicali de ordin n, generalizarea teoremei va fi oricand valabila, mai ales in cazul celor 3 cobai.

Am incheiat. Fara a pomeni de “puritatea metafizica a sufletului”, concept neclar in mintea micutei noastre pseudofemei.

Arta?

Sunt atat de usor impresionabila, din punctul de vedere al eseticului.
Momentele cheie pentru mine in anumite carti, cuvintele de incheiere sa fie cu adevarat pasionale, care sa insemne ceva.
Spre exemplu in Maitreyi(pentru ca asta citesc acum)(recitesc defapt).. Eliade noteaza diverse sentimente in momentul in care simte ceva mai intens decat deobicei, cand vrea sa noteze ceva in jurnal si nu mai scrie, incheind cu "Prostii...".
Sau un capitol terminandu-se, un sfert de pagina lasata alba. Ultimele cuvinte din acel capitol : "O iubesc?"
Poate e putin siropos,dar reuseste cumva sa imi starneasca subtil o rotunjire ale colturilor buzelor. Imi provoaca o stare de 'vai ce tare'. Da, intr-adevar nimic profund in asta, dar ideea ma uimeste, cum poate un om sa reuseasca sa scrie cu 70 de ani in urma o carte atat de buna care sa ma impresioneze atat de profund cat sa nu refuz sa o mai citesc o data.
Desigur, Eliade poate fi considerat de multi un patetic, un iubitor pasional prea siropos, prea lingusitor. Poate si eu in viitor mi se va parea un fals, care a scris unele carti doar in scop comercial, pentru a-si vinde 'marfa' si pentru a trai, insa nu cu totii trebuie sa traim?
Cum spunea profesoara de desen,fie cat o fi ea de ciudata si de boema, totusi e o artista, care totusi cand spune anumite lucruri le spune bine : 'crezi ca artistii pot trai doar din arta?'
Mi-e ciuda cand ma gandesc ca acum 2 secole,artistii erau cei mai cautati, si nici nu erau prea multi. Acum, toti suntem artisti intr-o oarecare masura, dar renuntam la toate lucrurile care chiar ne-ar place sa le facem in viata, pentru ca am fi muritori de foame. Poate nu muritori de foame, dar in orice caz n-ar fi cea mai... buna..slujba.

Heh. Uneori ma intreb de ce scriu totul ca si cum m-as adresa cuiva. Ma indoiesc ca cineva citeste asta. Dar pentru cei care citesc nu pot decat sa spun felicitari pentru rabdarea de a citi toate aberatiile mele.

Pa. Pe bune,pa!

Oh, buna si tie. Te-ai gandit sa dai un semn de viata?
Ma bucur ca am risipit un an din viata doar ca sa mentin o prietenie demult pierduta si uitata. Nu de mine, ci de tine, oricat de victima ai fi tu, si oricat ai da tu senzatia ca iti pasa.
Ma bucur de cele impartasite, si ma bucur ca totusi candva, te-am cunoscut. Am inteles, te-ai maturizat, orice te maturizeaza, eu am cele mai ciudate conceptii fata de anul trecut. Da, inteleg sa te schimbi. Dar nu inteleg de ce sa ma bagi pe mine in gloata de oameni care intr-adevar nu au nici cea mai mica tangenta.
Nu ma mai saluta. Nu mai spune nimic. Nu mai imi spune 'pa' de parca ai fi cea mai distrusa fiinta doar pentru ca nu te-am salutat. E vina ta la urma urmei. Pentru ca eu am reusit sa studiez buzele mele in asa fel incat sa-ti pupe partea dorsala atata amar de vreme, in asa fel incat la cel mai mic gest prostesc din partea ta sa explodez si sa nu mai suport nimic.
Stiu ca mi-ai sugerat ca deja nu va mai fi nimic la fel. Dar anumite gesturi te fac jalnica. Imi pare rau ca s-a ajuns aici, sincer, dar am obosit sa alerg intr-una si sa ma ignori. Sa imi cer scuze pentru orice porcarie mica as face, si sa inghit toate ipocriziile tale. Aroganta ta reuseste cumva sa ma faca sa te dispretuiesc cumplit.
La revedere, prieten vechi si bun. Cand iti vei reveni, cand vei pune tu piciorul in prag si vei veni la mine, am sa te ascult. Pana atunci, buzele mele pupacioase-n fund vor lua o lunga si minunata pauza. Pentru ca s-au saturat cumplit.
Pa!
really now.
Pa!

Si-am ajuns si-aici

Am rupt ultima fila de calendar, am tras o linie la toate, am inceput o lista de 'to do for this year'. Am crescut, am iubit, am urat. M-am schimbat teribil.
Uite dragul meu ninge, pentru noi ninge. Pentru ca tu nu esti aici si n-ai sa fii pentru multa vreme. Pentru ca n-ai sa ma inviti niciodata la dans, pentru ca n-ai sa fii niciodata aici sa ma tii de mana cand voi avea nevoie cel mai tare de asta. N-ai sa ma strivesti de pieptul tau, nu vei fi niciodata destul de aproape incat sa-ti pot sopti numele.
Pentru ca mi-e dor de tine, cumplit, pentru ca ai disparut si m-ai lasat singura.
Acum dansez singura, mai bine decat cu tine, macar nu te mai calc de picioare.
Iti strig numele, anemic, chiar daca tu nu auzi.
Acum ma plimb singura pe strazi, si imi imaginez stangerea ta puternica de mana.
Imi amintesc de tot... de la parfum pana la cele mai mici gesturi. Ticul tau de a pocni degetele intr-un ritm placut, cosurile tale care te ingrijorau desi erau practic invizibile, strada noastra, pe care ma duceai tot timpul, chiar daca era total diferita de unde trebuia sa ajungem noi.
Cant un acord fals, si-am sa-l cant pana va suna perfect. Pana va suna normal.
Scriu pe o tablita, si nu-mi pasa ca scartaie creta, am sa scriu pana se toceste si va suna mai putin enervant.
Am sa beau pana ultima picatura din sticla va disparea, am sa sun pana cand creditul mi se va termina, am sa strig pana voi avea avea cea mai oribila raguseala din univers, in clipa aceea.
Toate acestea pana cand ai sa apari, macar sa ma rogi sa termin.
Pentru ca nu ai fost niciodata aici cand trebuia, si pentru ca de fiecare data cand aruncam o piatra in rau, ma gandeam la tine, nu pentru ca ar fi avut vreo legatura, ci pentru ca eram singura.

Toate astea pentru tine. Care nu vei fi niciodata, dragul meu.
Pentru ca nu existi.