Azi si maine

Nimic.
Am tot scris si sters ce am vrut sa scriu. Un backspace nu poate sterge tot ce am in cap acum. Dar aparent sterge ceea ce m-ar putea face vulnerabila.
Dilema mea cea mai mare acum este cum pot oamenii sa supravietuiasca. Avand in vedere ca primim constant diverse provocari. Iar in momentul cand esti destul de puternic ti se da o provocare suprema. Si pentru mine asta e prea mult.
Mi-e greu sa pot trece si peste asta. Mi-e greu pentru ca abia reusisem sa ma obisnuiesc cu tot trendul asta de optimism. Abia am inteles de ce e bun optimismul, de ce e bine sa consideri provocarile astea niste mici damburi peste care tre sa topai zambind ca sa fie viata frumoasa...
Si mi-am fortat zambetul...mult...
Si am tot topait. Dar picioarele mele au obosit.
Si am tot zis "va fi bine".
Azi am fost trista. Azi am ascultat Metallica. Multa multa metallica. For good old days. Deobicei muzica mai agresiva imi exprima starea de spirit cel mai bine. Nu tot felul de melodii optimiste cu mesaje gen don't worry be happy. Si ... nici macar atat nu a functionat. Doar cat sa raman pe ganduri.
Azi... am plans. Si am fost slabita. Si sunt. Si tremur. Nu stiu daca de frig sau teama. Si tot azi mi s-a spus ca sunt diferita si schimbata. Si mi-e frica sa nu cad in extrema care nu trebuie. Dar tot azi, mi s-a mai spus, in aceeasi zi ca va fi si nu va fi bine.
Nu mai stiu ce sa cred. Caci sunt atat de confuza... despre cum ar trebui sa reactionez. Stiu ca ce faceam pana acum era cel mai sanatos pentru sanatatea mintala, dar din nou lupta mea pentru moment a luat sfarsit.


Maine. Toata speranta mea merge pe ziua de maine.

Transport in comun

E o zi obişnuită, într-un oraş monoton dintr-o parte uitată a României. E un autobuz aglomerat, cu diverşi indivizi ce nu au cunoscut termenul de deodorant, de scaune cu miros de ţigani (sunt rasistă când vine vorba de ţigani, nu-mi pasă.), păr mai mult sau mai puţin viu, vopsit de nenumărate ori la unele dame. Se simte tensiunea erotică din toţi, se simte cum bărbaţii urmăresc damele, îsi pun un pariu cu propria persoană. "Oare cât îmi trebuie să o aduc la mine acasă?", aşa nu ar trebui să mai plătească prostituatele. Din păcate, toate sunt căsătorite. Şi poate sunt fidele. Da, un oraş mic şi liniştit, cu prea mulţi perverşi şi prea mulţi mincinoşi.
Se aude un radio, pe frecvenţa 104.2, Europa FM. Nu sunt sigură ce se aude, dar ştiu că nimeni nu e încântată de melodia respectivă. Poate pentru că e de pe vremurile frumoase, poate pentru că are o importanţă sentimentală, sau poate doar sunt mulţi manelişti care nu ar aprecia niciodată muzica bună. Se leagănă toţi la fiecare dâmb de pe străzile minunate ale oraşului, nepăsător, gândindu-se la copii sau pisica de acasa, ratele de la bancă, criza financiară, pe cine să voteze ca preşedinte, dacă să voteze pentru un parlament uni sau bicameral...
Sau se gândesc doar că ploua.
Doamna din faţa mea se uită în gol. Mobilul îi sună. Nu mişcă niciun muşchi, nu vrea să răspundă. Domnul de lânga ea, la fel, aceeaşi situaţie. Şi de asemenea se auzeau prin tot autobuzul mobile care sunau. Şi strângeau toţi din ochi, evitând să răspundă. Şi până la urma, luau o gură bună de aer proaspăt îmbibat cu transpiraţie şi apăsau pe butonul verde înfioraţi.
Trecem pe lângă o biserică. Toţi fac grăbiţi cruce. Sunt toţi atât de grăbiţi că nici nu au răbdare să spună în gând cele 3 divinităţi. Nu spun de mine, ştiu că nu sunt cea mai credincioasă. Aş fi prea ipocrită. Spun că şi ceilalţi sunt mai ipocriţi pentru că nici nu au răbdarea necesară măcar pentru divinitatea în care se presupune că îşi depun toată credinţa. Ceea ce am constatat, că de când eram mică până în prezent, sunt tot mai puţini oameni care totuşi se obosesc să facă cruce când autobuzul trece pe lângă biserică.

De aici deja nu mai e problema mea.

Eu? Eu zâmbesc. Pentru că mă îndrept spre o locaţie care mă va face să zâmbesc.

Praf.

Stiu ca dupa ce voi pleca
Biroul va fi lipsit de lucruri,
Ojele nu vor mai colora un raft intreg,
Patul va fi facut, cearceafurile adunate,
Nu vor mai fi farfurii murdare sau servetele aruncate.
Dar va fi praf,
Mult si adunat.
Nu va mai fi dezordine, haos, amintiri,
Nu vor mai fi cerceii pe masa de langa usa
Si nici cani pe rafturi, sau nisip sau scoici.
Dar vor fi urme, pete, praf.
Stiu ca dupa ce voi pleca,
Animalutele nu vor mai fi atat de fericite
Desi zambetul lor inspira afectiune.
Iar cartile vor ramane intacte,
Dar filele se vor ingalbeni.
Stiu ca dupa ce voi pleca,
Singurul suflet ratacitor in camera
Nu voi fi eu, ci o pisica batrana.
Si va cauta vesnic un suflet cald
Langa care sa doarma noaptea si langa care sa toarca
Dar nu va mai fi de gasit,
Nu in camera asta.
Stiu ca atunci cand voi pleca,
Chitara nu va mai avea nimic de spus
Pozele nu vor mai reprezenta decat trecutul
Hainele din dulap isi vor gasi alt dulap.
Si stiu ca atunci cand voi pleca...
Nu va mai fi viata aici.

Se picura frunze

Este cald si tarziu. Si inca ma visez in maieuri si pantaloni scurti. Inca simt nisipul si inca aud pescarusii. Inca imi curge apa din urechi si inca urc cetatuia din Cluj. Inca dansez senzual pe muzica de jazz, inca e Janis Joplin idolul meu. Inca cant desteapta-te romane improvizat pentru dragul de dudu. Dudu nu e prietenul meu, e doar o persoana de care m-am atasat in prea putin timp si de care inca mi-e door cumplit. Mi-e dor si de multi si multe.
Ca deobicei, tipic mie.
Simt miros de caiete noi si pixuri nefolosite. Nu stiu cum sa exprim ce simt acum. Simt nevoia de un vin fiert.
De-un ceai fierbinte pentru gatul meu, pentru ca a avut prea mult de suferit vacanta asta.
Vara asta mi-am pierdut capul, si nu e o senzatie prea placuta, dar pe de o parte nu stiu daca regret tot ce am facut. Am invatat sa ascund, si sa mint. Da, in principiu asta e ceva rau, suntem invatati de mici cu ideea asta. Dar am realizat ca e una din condintiile de supravietuire.
Am invatat sa joc teatru, la modul cel mai serios. Nu sunt mandra de mine. Dar am invatat sa apreciez unele amanunte care multi le-am uitat.
Am invatat ca trebuie sa te descurci singur in unele situatii si sa incerci sa taci cat mai mult, pentru ca uneori prietenii folosesc lucrurile care le stiu despre tine impotriva ta.

Poate suna ca o vacanta trista, dar eu zic ca e un fel de sut in fund care te duce mai inainte. Nu o consider pierduta, ba chiar intr-un fel ma bucur de ea. Si asta pentru ca a avut multe multe momente placute. Si totusi n-as vrea sa o inchei asa, vreau sa fac o ultima chestie iesita din comun, sa stiu ca am incheiat o vara intr-un mod cum am inceput-o: dubios.