Inside life

Sunt Irwin sisunt un pliculet de ceai de la Twinings. Aroma mea e de apple, cinnamon & raisin. Una din preferatele stapanei mele. In fiecare zi stau la barfa cu celelalte pliculete de ceai din cutia mea. Analizam bucataria din unghiul nostru. Deasupra noastra sta un cuptor cu microunde din care tot timpul miroase a cascaval topit. In dreapta noastra sunt multe alte ceaiuri, dar se pare ca nu stapana noastra le bea. Ba din contra, pare sa aiba un fel de repulsie totala de fiecare data cand le vede. Insa domnul casei se pare ca le ia, cu un zambet fortat dar le ia. Nu o sa inteleg niciodata de ce.

Sub noi, la baza dulapului pe care stam, se plimba zi de zi o pisica. Ea ori mananca ori nu mananca. Cert e ca are tot timpul ceva de spus, chiar daca farfuria e plina. Tipic, s-a acomodat repede cu familia asta.

Cutia noastra ramane tot timpul deschisa, pentru ca stapana ne intelege ca avem nevoie de subiecte de barfa. Spre exemplu, ieri una din damele casei gatea ceva, si din neant a inceput sa planga. Nu canta nimic in radioul bucatariei, nu spunea nimeni nimic. S-a uitat peste niste poze de pe dulapurile mari vis-a-vis de noi si a inceput sa planga. E trist cum o casa atat de frumoasa poate sa inghita atatea tristeti.

Dupa aia vine stapana noastra. Ea e singura care ne bea. Cred ca a dezvoltat un fel de simpatie pentru mine. De fiecare data cand se apropie, stiu ca ma priveste exact pe mine. Sunt al 6lea pliculet din stanga. Si totusi evita de fiecare data, si o vad cum sopteste usor: Nu astazi, Irwin. Curios e de unde imi stie numele. N-am facut niciodata cunostiinta propriu zis. Si privesc dupa aia cum si ea melancolica isi face ritualul: pune apa la fiert, tot timpul toarna din ibric macar un strop de apa inapoi in chiuveta. Dupa care, pune o lingurita plina de miere intr-una din canile ei gigantice. Nu stiu de ce prefera una atat de mare, pentru ca oricum o umple doar pe jumatate. Si asteapta... Se joaca cu pliculetul in jur de 5 minute. Cred ca ar trebui sa o cronometrez o data. Nu lasa niciodata apa sa clocoteasca, o lasa doar sa fie fierbinte. Atunci adevaratul joc incepe. Dupa ce a turnat apa, pliculetul de ceai are parte de toata distractia. E invartit in toate partile. Face piruete, sarituri... aproape ca e un fel de patinaj artistic. Si stapana are niste ochi atat de mari si expresivi. De fiecare data sticlesc de un fel de voiosie cand se joaca cu pliculetul. Si ne invata pe fiecare un vals atat de frumos.
Uneori parca auzim un fel de melodie lenta, cum erau in desenele cu Tom si Jerry. Da, ne mai uitam si noi cand deschide televizorul din bucatarie.

Cam asta e viata noastra. Nu pot sa o etichetez ca una trista sau vesela. Dar tare as vrea sa stiu ce e cu ceaiurile de langa noi.

Ganduri de Craciun

Isn't it funny that at Christmas something in you gets so lonely for - I don't know what exactly, but it's something that you don't mind so much not having at other times. ~Kate L. Bosher


Lucrand la cadourile pentru niste dragi amici, am dat peste citatul asta. Si m-a speriat ca avea dreptate...
Pentru un motiv sau altul, zilele astea tin cel mai mult sa am toti cei apropriati aproape. In schimb anul asta n-am reusit deloc sa ajung la idealul meu de Craciun. Tot timpul cand ma gandesc la un Craciun perfect, imi vine o imagine din "viata cu louie" de pe vechiul fox kids. as fi vrut sa am ceea ce vroiam eu cel mai mult anul asta. un brad frumos si placut pentru ochi, multe cadouri in jurul lui, o familie unita, cei mai dragi cat mai aproape, sau macar la 15 minute de mers pe jos, prin zapada. in schimb, a trebuit sa ma multumesc in prima zi cu multa tehnologie, multe convorbiri la microfon, mesaje, sute de mesaje pe mobil cu caldura in suflet, si lumini in ochi, sau cum or fi ele. oricum nu le citesc din lene excesiva.
a trebuit ca prima zi sa ma multumesc cu un ecran acoperit in totalitate si fara pauze de friends, de o ciocolata calda si o pozitie confortabila in scaun.
oricum, degeaba ma plang, pentru ca din cate stiu eu, nimeni nu a avut un craciun tocmai fericit.
am reusit sa termin jocul ielelor. n-am inteles nimic. ma simt putin incompetenta dar chiar nu am reusit sa gasesc un rost/sens acestei carti. am atatea carti care vreau sa le devorez, sa nu imi oboseasca ochii de la ele. de curand m-am plimbat prin alexandria (libraria) si am vazut cartea 'zero grade kelvin' iar pe spate era puternic recomandata de nu mai stiu exact cine, dar mi-a creat o curiozitate cumplita.
zilele astea ma simt in continuu frustrata. nu pot deloc sa ma hotarasc care parte din mine e bine sa domine... bine pentru mine. pentru ca general privind si la rece, stiu ce este bine. dar asta e si dilema mea. privesc totul la rece. si deci reusesc cu greu sa mai simt. sa imi pese. sau mi se pare ca sunt prea comoda ca sa realizez exact ce simt. si tot timpul am senzatia ca sunt o egoista si jumatate, si presupun ca ceea ce simt e doar o iluzie, si ca ceea ce spun e doar un ecou al iluziilor. sau pur si simplu cred ca daca spun anumite lucruri cu voce tare, asa voi crede mai mult in ele. si ma simt in continuu frustrata de acest fapt.

mi-e tot mai teama. si desi imi spun in continuu ca e inutil sa imi fie teama, ca e inutil sa gandesc prea departe, totusi nu imi pot pune un cartonas destul de puternic in fata gandurilor mele ca sa le spun stop.

mi-e teama sa nu regret, desi pana acum totusi n-am regretat aproape nimic din actiunile mele. mi-e teama totusi de chestiile care poate sunt imposibile, care nu vor avea niciodata loc... dar stiu ca sunt acolo si sunt posibile oricui.

uneori, sunt atat de pesimista, ca nu inteleg de ce ma mai chinui.

acesta este intr-adevar, cu o ironie cumplita in voce, cel mai frumos craciun experimentat.

Azi si maine

Nimic.
Am tot scris si sters ce am vrut sa scriu. Un backspace nu poate sterge tot ce am in cap acum. Dar aparent sterge ceea ce m-ar putea face vulnerabila.
Dilema mea cea mai mare acum este cum pot oamenii sa supravietuiasca. Avand in vedere ca primim constant diverse provocari. Iar in momentul cand esti destul de puternic ti se da o provocare suprema. Si pentru mine asta e prea mult.
Mi-e greu sa pot trece si peste asta. Mi-e greu pentru ca abia reusisem sa ma obisnuiesc cu tot trendul asta de optimism. Abia am inteles de ce e bun optimismul, de ce e bine sa consideri provocarile astea niste mici damburi peste care tre sa topai zambind ca sa fie viata frumoasa...
Si mi-am fortat zambetul...mult...
Si am tot topait. Dar picioarele mele au obosit.
Si am tot zis "va fi bine".
Azi am fost trista. Azi am ascultat Metallica. Multa multa metallica. For good old days. Deobicei muzica mai agresiva imi exprima starea de spirit cel mai bine. Nu tot felul de melodii optimiste cu mesaje gen don't worry be happy. Si ... nici macar atat nu a functionat. Doar cat sa raman pe ganduri.
Azi... am plans. Si am fost slabita. Si sunt. Si tremur. Nu stiu daca de frig sau teama. Si tot azi mi s-a spus ca sunt diferita si schimbata. Si mi-e frica sa nu cad in extrema care nu trebuie. Dar tot azi, mi s-a mai spus, in aceeasi zi ca va fi si nu va fi bine.
Nu mai stiu ce sa cred. Caci sunt atat de confuza... despre cum ar trebui sa reactionez. Stiu ca ce faceam pana acum era cel mai sanatos pentru sanatatea mintala, dar din nou lupta mea pentru moment a luat sfarsit.


Maine. Toata speranta mea merge pe ziua de maine.

Transport in comun

E o zi obişnuită, într-un oraş monoton dintr-o parte uitată a României. E un autobuz aglomerat, cu diverşi indivizi ce nu au cunoscut termenul de deodorant, de scaune cu miros de ţigani (sunt rasistă când vine vorba de ţigani, nu-mi pasă.), păr mai mult sau mai puţin viu, vopsit de nenumărate ori la unele dame. Se simte tensiunea erotică din toţi, se simte cum bărbaţii urmăresc damele, îsi pun un pariu cu propria persoană. "Oare cât îmi trebuie să o aduc la mine acasă?", aşa nu ar trebui să mai plătească prostituatele. Din păcate, toate sunt căsătorite. Şi poate sunt fidele. Da, un oraş mic şi liniştit, cu prea mulţi perverşi şi prea mulţi mincinoşi.
Se aude un radio, pe frecvenţa 104.2, Europa FM. Nu sunt sigură ce se aude, dar ştiu că nimeni nu e încântată de melodia respectivă. Poate pentru că e de pe vremurile frumoase, poate pentru că are o importanţă sentimentală, sau poate doar sunt mulţi manelişti care nu ar aprecia niciodată muzica bună. Se leagănă toţi la fiecare dâmb de pe străzile minunate ale oraşului, nepăsător, gândindu-se la copii sau pisica de acasa, ratele de la bancă, criza financiară, pe cine să voteze ca preşedinte, dacă să voteze pentru un parlament uni sau bicameral...
Sau se gândesc doar că ploua.
Doamna din faţa mea se uită în gol. Mobilul îi sună. Nu mişcă niciun muşchi, nu vrea să răspundă. Domnul de lânga ea, la fel, aceeaşi situaţie. Şi de asemenea se auzeau prin tot autobuzul mobile care sunau. Şi strângeau toţi din ochi, evitând să răspundă. Şi până la urma, luau o gură bună de aer proaspăt îmbibat cu transpiraţie şi apăsau pe butonul verde înfioraţi.
Trecem pe lângă o biserică. Toţi fac grăbiţi cruce. Sunt toţi atât de grăbiţi că nici nu au răbdare să spună în gând cele 3 divinităţi. Nu spun de mine, ştiu că nu sunt cea mai credincioasă. Aş fi prea ipocrită. Spun că şi ceilalţi sunt mai ipocriţi pentru că nici nu au răbdarea necesară măcar pentru divinitatea în care se presupune că îşi depun toată credinţa. Ceea ce am constatat, că de când eram mică până în prezent, sunt tot mai puţini oameni care totuşi se obosesc să facă cruce când autobuzul trece pe lângă biserică.

De aici deja nu mai e problema mea.

Eu? Eu zâmbesc. Pentru că mă îndrept spre o locaţie care mă va face să zâmbesc.