Nu am unde sa scriu asta, dar sincer putin imi pasa acum de cine o sa citeasca, si ce interpretari o sa se faca, oricum cine ar fi fost mai important nu o sa citeasca asta ever, so cred ca e un refugiu bun.
5 dimineata, caldura, 2 amici buni. Pustietate desi sunt inconjurata de blocuri, stalpuri, fantani arteziene.
Un sentiment ce ma framanta de prea multa vreme, care a venit cu schimbarea vremii, si nu stiu cand va disparea.
Atat de mult ador cand pot sa fac absolut orice, pentru ca nu e nimeni sa te vada la ora aia, pentru ca e liniste si calm, nu e aglomeratia zilnica, e fascinant cum nu se aude decat ecoul tocurilor si sa ascult povesti de concursuri cu alcool.
Si imi place sa ajung acasa, sa n-am somn la 5 dimineata, sa dau drumu la friends, sa ma uit pana rasare soarele, si sa ma culc cand e lumina de tot, ca apoi sa ma trezesc in mai putin de 2 ore cu sfarsitul unui vis frumos, transpirata, cu o frica nestapanita de a iesi de sub plapuma. Cred ca mi-era frica ca s-a terminat tot, si ca nu va fi nimic mai mult decat am sperat, si teama ca totul sa se termine s-a acumulat in cele 2h de somn.
Acum, e seara, si as fi vrut atat de mult ca azi sa nu fie azi.
Un comentariu:
drumul spre casa a fost intr-adevar fascinant :))
eu sunt sincer dezamagit pentru ca trebuie sa inventez chestii noi de a te tortura ptr ca de acum te astepti la orice din partea mea, which makes it less funny (for me)
Trimiteți un comentariu