Azi si maine

Nimic.
Am tot scris si sters ce am vrut sa scriu. Un backspace nu poate sterge tot ce am in cap acum. Dar aparent sterge ceea ce m-ar putea face vulnerabila.
Dilema mea cea mai mare acum este cum pot oamenii sa supravietuiasca. Avand in vedere ca primim constant diverse provocari. Iar in momentul cand esti destul de puternic ti se da o provocare suprema. Si pentru mine asta e prea mult.
Mi-e greu sa pot trece si peste asta. Mi-e greu pentru ca abia reusisem sa ma obisnuiesc cu tot trendul asta de optimism. Abia am inteles de ce e bun optimismul, de ce e bine sa consideri provocarile astea niste mici damburi peste care tre sa topai zambind ca sa fie viata frumoasa...
Si mi-am fortat zambetul...mult...
Si am tot topait. Dar picioarele mele au obosit.
Si am tot zis "va fi bine".
Azi am fost trista. Azi am ascultat Metallica. Multa multa metallica. For good old days. Deobicei muzica mai agresiva imi exprima starea de spirit cel mai bine. Nu tot felul de melodii optimiste cu mesaje gen don't worry be happy. Si ... nici macar atat nu a functionat. Doar cat sa raman pe ganduri.
Azi... am plans. Si am fost slabita. Si sunt. Si tremur. Nu stiu daca de frig sau teama. Si tot azi mi s-a spus ca sunt diferita si schimbata. Si mi-e frica sa nu cad in extrema care nu trebuie. Dar tot azi, mi s-a mai spus, in aceeasi zi ca va fi si nu va fi bine.
Nu mai stiu ce sa cred. Caci sunt atat de confuza... despre cum ar trebui sa reactionez. Stiu ca ce faceam pana acum era cel mai sanatos pentru sanatatea mintala, dar din nou lupta mea pentru moment a luat sfarsit.


Maine. Toata speranta mea merge pe ziua de maine.

Transport in comun

E o zi obişnuită, într-un oraş monoton dintr-o parte uitată a României. E un autobuz aglomerat, cu diverşi indivizi ce nu au cunoscut termenul de deodorant, de scaune cu miros de ţigani (sunt rasistă când vine vorba de ţigani, nu-mi pasă.), păr mai mult sau mai puţin viu, vopsit de nenumărate ori la unele dame. Se simte tensiunea erotică din toţi, se simte cum bărbaţii urmăresc damele, îsi pun un pariu cu propria persoană. "Oare cât îmi trebuie să o aduc la mine acasă?", aşa nu ar trebui să mai plătească prostituatele. Din păcate, toate sunt căsătorite. Şi poate sunt fidele. Da, un oraş mic şi liniştit, cu prea mulţi perverşi şi prea mulţi mincinoşi.
Se aude un radio, pe frecvenţa 104.2, Europa FM. Nu sunt sigură ce se aude, dar ştiu că nimeni nu e încântată de melodia respectivă. Poate pentru că e de pe vremurile frumoase, poate pentru că are o importanţă sentimentală, sau poate doar sunt mulţi manelişti care nu ar aprecia niciodată muzica bună. Se leagănă toţi la fiecare dâmb de pe străzile minunate ale oraşului, nepăsător, gândindu-se la copii sau pisica de acasa, ratele de la bancă, criza financiară, pe cine să voteze ca preşedinte, dacă să voteze pentru un parlament uni sau bicameral...
Sau se gândesc doar că ploua.
Doamna din faţa mea se uită în gol. Mobilul îi sună. Nu mişcă niciun muşchi, nu vrea să răspundă. Domnul de lânga ea, la fel, aceeaşi situaţie. Şi de asemenea se auzeau prin tot autobuzul mobile care sunau. Şi strângeau toţi din ochi, evitând să răspundă. Şi până la urma, luau o gură bună de aer proaspăt îmbibat cu transpiraţie şi apăsau pe butonul verde înfioraţi.
Trecem pe lângă o biserică. Toţi fac grăbiţi cruce. Sunt toţi atât de grăbiţi că nici nu au răbdare să spună în gând cele 3 divinităţi. Nu spun de mine, ştiu că nu sunt cea mai credincioasă. Aş fi prea ipocrită. Spun că şi ceilalţi sunt mai ipocriţi pentru că nici nu au răbdarea necesară măcar pentru divinitatea în care se presupune că îşi depun toată credinţa. Ceea ce am constatat, că de când eram mică până în prezent, sunt tot mai puţini oameni care totuşi se obosesc să facă cruce când autobuzul trece pe lângă biserică.

De aici deja nu mai e problema mea.

Eu? Eu zâmbesc. Pentru că mă îndrept spre o locaţie care mă va face să zâmbesc.