Groovie baby!

Anii 70. Anii 'groovie'. Anii disco.
Anii Abba si Queen. Anii parintilor nostri. Anii cand 'te iubesc' chiar insemna ceva.
Cand se inventau formule matematice pentru niste texte, cand pasiunea pentru ceva era pura, cand exista acea indragire de a invata, de a scrie la fizica si a lucra la matematica. Placerea de a citi.
N-aveai ce sa vezi la televizor. Calculatoarele erau niste satanisme. Defapt nici nu existau. Oamenii nu aveau de unde sa stie ca vor aparea. Nu in Romania.

Dragi parinti,
V-as ruga din tot sufletul sa nu uitati niciodata pentru ce v-ati casatorit. Iubirea voastra care ati promis ca va fi eterna. Sa nu uitati acele vremuri, pentru ca acelea sunt niste vremuri cu adevarat bune. Indiferent de comunismul implementat, indiferent de legile stupide. Atunci au fost vremurile cand barbatii erau cu adevarat romantici. E drept, tot o dadeau in bara. Dar pentru asta sunt facuti nu? Sa o dea in bara, sa se arunce in fata trenurilor ca sa isi ceara scuze. N-am mai vazut de mult un baiat cu parul mare si o mustata caraghioasa sa alerge la tren dupa femeia pe care o iubeste, sa o stranga in brate, sa o invarte, rochie fetei sa se razboiasca cu vantul, incercand sa acopere genunchii fetei pe cat posibil. Sa-i zboare un papuc pe sub tren si sa nu o intereseze, atata vreme cat el era sa o tina in brate, sa stea la pieptul lui si sa-i asculte bataile inimii. Sa ii porneasca si ei si lui fiori in tot trupul. Sa fie un poet dar un iubitor al electronicii.
Nu mai exista oamenii astia, mama. Si da tata, de tine sunt foarte mandra. De nepasarea ta de parerea lumii, si de curajul tau de a spune exact ce simti. Lucru pentru care te apreciez si te respect cu adevarat. Lucru care nu stiu cand ai sa il afli. Dar sper cat mai curand.
Nu mai exista. Nu mai auzi nicaieri o chitara. Nu mai exista fotografii rare. Exista fotografii editate-n photoshop. Toate fiid o imitatie jalnica de poze de acum 30 de ani. Jalnic va spun. Pozele voastre sunt atat de frumoase. Exprima atatea lucruri. Si sunt atat de putine incat le pretuiesti pe fiecare.
Si podul de la insula a ramas la fel mama. Poate cateva scanduri schimbate si cateva gauri in el. Dar e la fel. Si vazand aceste poze, stiu exact locul si unghiul din care e facuta poza.
Si acea poza unde aveai parul prins,o suvita atarnand pe fata ta palida, rochia ta cu buline. Unde stateai pe o banca ciudata. Si aveai un zambet atat de bland. Si acel loc il stiu. Si toate salciile de pe fundal. Inca sunt.
Si ma simt atat de bine cand stiu ca ceva din ce a fost acum 30 de ani a ramas. Si ma bucur atat de mult ca am avut ocazia sa traiesc atatea amintiri acolo.
Dar oamenii s-au schimbat, toti, dragii mei. Si regret atat de mult sa spun asta, si ar fi fost atat de minunat sa descopar si eu oameni cum ati fost voi: cu aceleasi conceptii despre tot, de la bani la muzica, adevaratele pasiuni, frica de a merge in armata, frica de a intra la o facultate buna. Oameni care se multumesc cu un cadou mic de ziua lor, care primesc o cravata, si care o poarta oricat de caraghiosa ar fi. Cand o floare culeasa conta atat de mult, cand duminica reprezenta cea mai minunata zi. Nu existau cai de comunicare, decat telefonul fix. Exista acea teama ca 'taticu' sa nu afle ca va intalniti. Exista acel dor cumplit, acea dorinta arzatoare de a auzi glasul celuilalt. De nimic mai mult. Cand numarai orele pana cand te suna, cand te ingrijorai pentru fiecare minut al celuilalt, si te gandeai daca se simte bine. Cand regretai toata viata pentru orice rau faceai. Da tata, cand o faceai sa planga, si iti parea atat de rau.
Nimic nu mai e asa.

Cu dragoste si cu regret,
Eu.