Am o ora de cand am coborat din trenul accelerat Mangalia - Suceava. Am ajuns acasa, si m-a patruns un sentiment de siguranta... pana am deschis laptopul.
Curiozitatea m-a impins totusi sa aflu detalii despre un baiat care s-a inecat pe aceeasi plaja unde am fost si eu. Pentru prima oara in viata mea, am experimentat senzatia de a cunoaste mai mult sau mai putin (foarte putin) acea persoana... si m-a afectat cumplit. Si ce a fost mai dureros e ca era printre the good guys din ce am inteles de la un prieten apropiat (prin intermediul caruia auzisem de el...). Nu prea conteaza ce am sa spun mai departe, sau sa imi vars eu sufletul pentru ca ar fi ipocrit din partea mea, insa, m-a uimit reactia mea instanta de dupa aflarea vestii...
Vreau doar sa tin un moment (in cazul de fata, post) de reculegere pentru acest baiat. RIP Mihai. Asta e o drama, pe care n-as vrea s-o traiesc in vama.
miercuri, 27 iulie 2011
joi, 9 iunie 2011
Despre BAC
Si iata-ma aici cu ...2 saptamani inainte de bac. Da, inca imi gasesc timp sa fac si un post inutil pe blog. M-am saturat de integrale, limite, matrici, determinanti, rezistente, puteri maxime, polinoame, unitati de masura, sisteme de coordonate, bildungsroman, arte poetice, EMINESCU, grupuri si subgrupuri si lista continua pana la infinit. Desigur, daca toate acestea ar fi de fapt 1/lista continua, acestea ar putea tinde spre 0. Hmmm, oare nu exista o solutie reala pentru asta? Cat chiar sa se poata aplica? Anywho. Cred ca pot crea un mic ghid de sfaturi pentru bac:
1. cand cineva va zice sa nu deveniti dependenti de cafea, nu-i ascultati. faceti asta, si profitati de cafeaua aia intr-un mod atat de pervers, si atat de satisfacator, considerati fiecare cafea ca ultima de pe pamant. face minuni pentru urmatoarele 20 de integrale.
2. daca ascultati muzica buna, ascultati radio guerrilla, daca nu aveti posibilitatea sa prindeti, atunci faceti-va un playlist bun pentru mate si fizica/info/chimie, ce faceti voi. personal, merg atat de bine. de romana nu pot zice acelasi lucru, ca sa intelegi toate aberatiile tine de atentie totala.
3. incercati pe cat posibil sa nu deveniti roboti. insa, o sa deveniti. dar evitati asta.
Daca stau sa ma gandesc, nu stiu ce sfaturi sa dau, si e poate putin cam mult sa incep eu sa dau sfaturi. Cred ca principalul sfat e sa nu clacati, sa nu va panicati, chestie care eu o fac frecvent.
Urasc bac-ul in momentul asta, ataaaaat de tare, si chiar daca stiu ca ma asteapta sesiuni de 3 ori mai urate decat bac-ul, atat urasc bac-ul, cand stiu ca e atat de ... vaaaaara afara (ironic, acuma ploua cu galeata, ca banuiesc ca la Saucesti deja porcii inoata cu gastele din curtile fiecaruia).
Ma simt ca un tanc. Nu am niciun simt al umorului, am o scarba pe chip de fiecare data cand cineva vorbeste cu mine, rad isteric de la orice gluma fie ea cat de proasta (Momma tomato walks with kid tomato, and the kid tomato was always running behind. Momma tomato then told the kid tomato: hey! catch-up!). A da, si ma enerveaza isteria asta cu camerele de supraveghere. Presimt ca vor fi oribil de inutile, pentru ca asa se intampla in general in Romania, se va gasi tot timpul o cale de ocolire, va fi tot timpul o solutie pentru orice, si la cum e Romania, presimt ca va fi o mare tiganeala si cu camerele in sine. Eventual profesorii supraveghetori or sa uite sa o porneasca.
Destula palavra(j/g)eala. Back to bac.
And don't forget: Ce razi, ba?! Ai uitat ca ai bac?
1. cand cineva va zice sa nu deveniti dependenti de cafea, nu-i ascultati. faceti asta, si profitati de cafeaua aia intr-un mod atat de pervers, si atat de satisfacator, considerati fiecare cafea ca ultima de pe pamant. face minuni pentru urmatoarele 20 de integrale.
2. daca ascultati muzica buna, ascultati radio guerrilla, daca nu aveti posibilitatea sa prindeti, atunci faceti-va un playlist bun pentru mate si fizica/info/chimie, ce faceti voi. personal, merg atat de bine. de romana nu pot zice acelasi lucru, ca sa intelegi toate aberatiile tine de atentie totala.
3. incercati pe cat posibil sa nu deveniti roboti. insa, o sa deveniti. dar evitati asta.
Daca stau sa ma gandesc, nu stiu ce sfaturi sa dau, si e poate putin cam mult sa incep eu sa dau sfaturi. Cred ca principalul sfat e sa nu clacati, sa nu va panicati, chestie care eu o fac frecvent.
Urasc bac-ul in momentul asta, ataaaaat de tare, si chiar daca stiu ca ma asteapta sesiuni de 3 ori mai urate decat bac-ul, atat urasc bac-ul, cand stiu ca e atat de ... vaaaaara afara (ironic, acuma ploua cu galeata, ca banuiesc ca la Saucesti deja porcii inoata cu gastele din curtile fiecaruia).
Ma simt ca un tanc. Nu am niciun simt al umorului, am o scarba pe chip de fiecare data cand cineva vorbeste cu mine, rad isteric de la orice gluma fie ea cat de proasta (Momma tomato walks with kid tomato, and the kid tomato was always running behind. Momma tomato then told the kid tomato: hey! catch-up!). A da, si ma enerveaza isteria asta cu camerele de supraveghere. Presimt ca vor fi oribil de inutile, pentru ca asa se intampla in general in Romania, se va gasi tot timpul o cale de ocolire, va fi tot timpul o solutie pentru orice, si la cum e Romania, presimt ca va fi o mare tiganeala si cu camerele in sine. Eventual profesorii supraveghetori or sa uite sa o porneasca.
Destula palavra(j/g)eala. Back to bac.
And don't forget: Ce razi, ba?! Ai uitat ca ai bac?
duminică, 22 mai 2011
Sfarsit. Sau un nou inceput.
Si iata cum s-a sfarsit tot. Am defilat pe centru, desi mi se parea atat de departe momentul, am realizat la jumatatea banchetului ca banchetul e dedicat mie, si tuturor celor care termina a 12a, patru ani de liceu. Am dansat, am baut, m-am simtit bine si am plans. De ce? Pentru ca am avut un liceu genial, cu bune si rele, cu extreme in special. Sunt unele chestii care as fi vrut sa nu se fi intamplat, insa ma bucur ca s-au intamplat, pentru ca stiu ca de aici inainte ... va fi bine. Sau incerc sa cred asta. Zilele astea am fost si sunt si voi fi nostalgica, si am sa tot vorbesc cu toti oamenii care au avut un oarecare impact asupra mea in 4 ani de liceu. Pentru ca sunt oamenii care m-au adus unde sunt, si le sunt recunoscatoare. Pentru ca fiecare caramida asezata in mine, chiar daca multe sunt asezate gresit, m-au format ce sunt. Ramane doar sa mai dau eu cu ciocanul pe alocuri ca sa formez o copila mica si ambitioasa.
Sunt zilele cand am lacrimi in ochi constant, dar sunt lacrimi de fericire. Sunt zilele cand am un zambet trist si un nod in gat, dar stiu ca voi face tot posibilul sa nu pierd de tot oamenii care i-am cunoscut de-a lungul liceului. Si vorba unui prieten, nu e vorba de liceu ca si clasa sau cladire, ca sincer, pot sa declar ca am avut o clasa... hai sa nu fiu rea, dubioasa. In principiu nu am reusit sa ma integrez foarte bine, cel putin nu cu toti. Dar oamenii care i-am cunoscut along the way... priceless.
Sunt zilele cand ma chinui sa gasesc un rost in viata si ma tot intreb what's the point to it all. Dar, stiu ca am sa gasesc usor usor motivul.
Stage-ul nu va fi niciodata la fel cum a fost ultimul an jumate. Pentru toti cei care i-am cunoscut, care m-au cladit in ceea ce sunt, we salute you.
Sunt zilele cand am lacrimi in ochi constant, dar sunt lacrimi de fericire. Sunt zilele cand am un zambet trist si un nod in gat, dar stiu ca voi face tot posibilul sa nu pierd de tot oamenii care i-am cunoscut de-a lungul liceului. Si vorba unui prieten, nu e vorba de liceu ca si clasa sau cladire, ca sincer, pot sa declar ca am avut o clasa... hai sa nu fiu rea, dubioasa. In principiu nu am reusit sa ma integrez foarte bine, cel putin nu cu toti. Dar oamenii care i-am cunoscut along the way... priceless.
Sunt zilele cand ma chinui sa gasesc un rost in viata si ma tot intreb what's the point to it all. Dar, stiu ca am sa gasesc usor usor motivul.
Stage-ul nu va fi niciodata la fel cum a fost ultimul an jumate. Pentru toti cei care i-am cunoscut, care m-au cladit in ceea ce sunt, we salute you.
luni, 28 februarie 2011
Enter
Mi-am privit viața printr-un fel de flashback, să văd ce s-a întâmplat până acum, ce sunt....
Nu, nu-mi place ce-am scris.
Aș vrea să mă adresez oamenilor care abia își încep viața. Cei care realizează că e timpul să o înceapă. Fie că ei sunt a 9a, fie că sunt a 12a, fie că au 30 de ani.
Nu, that doesn't sound right at all.
Ah fuck it, am să scriu cât pot din suflet.
Reciteam multe din postările nefinalizate de-a lungul anilor, mă uitam peste diverse articole din revistele școlii. Și am realizat cât am evoluat dar și cât am pierdut din mine. Exista un timp când puteam să mă deschid mult mai ușor. Nu oamenilor, că scepticismul meu la acest capitol crește proporțional cu vârsta. Dar îmi găseam evadarea în scris. Wasn't ever really really good at it, but people seemed to have appreciated it. În orice caz, scopul era îndeplinit, acela de a mă simți eu eliberată de niște gânduri, realizând și imaginația mea destul de bogată. Am realizat cum sufletul mi s-a închis, încet încet, și ușurința de spune tot verde în față s-a diminuat ... proporțional cu vârsta. Da, nu mai sunt la fel de egoistă, da, nu mai sunt "all talk, no listen". Acum pot să-mi stăpânesc orgoliul și să am o răbdare ieșită total din comun pentru mine. Și încă mai am mult de învățat. Dar, simt cum devin serioasă, și pierd din mine mult. Și nu mai iubesc cu aceeași flacără. Oamenii mi-au distrus ușor ușor flacăra, fără ca ei să realizeze, și m-am lăsat influențată de cotidian. Nu mai am acel spirit boem despre care am menționat în prima mea încercare de scriere a postului. (De fapt, acum când dau un scroll up, văd că acea descriere boemă intră la cele care le-am backspace-uit). Am lăsat alea pentru că efectiv mă plictisisem de dat backspace în continuu. Nu-mi place ce a ieșit, dar am zis că dacă nu încep să îl duc până la capăt, va fi încă un post intrat între postările mele nefinalizate.
Am realizat că nu îmi mai pasă atât de mult. Nu mai am aceleași drame. Și într-un fel e tristă maturizarea asta, takes out all the fun of life. Mi-aș dori să rămân un copil, să pot să mă strâmb în oglindă, să pot să mai simt bucuria sinceră când primeam o păpușă Barbie originală, cu păr adevărat, nu păr din plastic și enervant. Mi-aș dori în același timp să pot lua deciziile corecte, pentru că știu că viața aici începe și acum începe să se complice. Să rămân veșnic un copil care nu are alte dureri în viață decât să se joace, să simtă, și să realizeze cât mai târziu ce îl așteaptă de fapt. Și să creadă în Moș Crăciun până târziu în generală. Ah, cu toate astea, să am permis. Sentimentul când conduci e genial.
8.07.2009
Vreau o poza in care zambesc.
Una in care zambesc sincer, fara cearcane, plina de cosuri, plina de orice daca e nevoie dar sa simt ca totusi am simtit un strop de ceva numit fericire.
Am realizat că nu pot cere fericire. Și că cel mai bine e să nu încerci să îți pui întrebarea "ce e fericirea?", ci să te simți bine cât poți de des, să nu stai să analizezi când are loc fericirea. Am avut plăcuta surpriză să realizez după mult timp... că sunt fericită. Deși poate am pierdut multe din cele mai importante persoane din viața mea, deși a fost greu să ajung aici... Sunt fericită. Pentru că am avut parte de experiențe și trăiri care nimeni nu le poate avea.
7.08.2009
Cred ca cel mai bine simti marea nu atunci cand esti inconjurata de bine si de prieteni, ci atunci cand esti singur.
Marea a reusit sa imi ofere linistea de care aveam nevoie. A inghitit in sec si a ascultat tot ce am avut de spus, m-a invelit cand mi-era frig si in special m-a lasat sa plutesc atunci cand poate nu vroiam sa mai raman la suprafata. Dar a stiut sa ma ascunda cand nu vroiam sa ma vada nimeni.
Am realizat că marea mi-a fost acolo tot timpul. Nu am simțit-o niciodată la fel ca ceilalți, am simțit-o diferit, și am știut că și ea mă vedea pe mine diferit față de restul. Cumva, tot timpul am fost în același ritm cu ea.
10.08.2009
Si iata-ma aici. Din nou.
Acum 17 ani urlam si plangeam si distrugeam psihic unele persoane.
Acum toate astea le fac in interiorul meu, in liniste si mai dureros.
E... liniste. A trecut totul ca o zi frumoasa de mai. Tacuta si fara surprize. Fara asteptari.
17 ani. Parcă au trecut secole de atunci. Parcă încă eram revoltată de tot, parcă încă simt furia de atunci, hormonii care îmi făceau cele mai pesimiste gânduri. Parcă ..
12.09.2009
Si a trecut. Gata cu maieurile (indiferent cum s-ar scrie), gata cu pantalonii scurti, cu grijile de greutate, gata cu plimbatul in continuu cu trenul, gata cu dramele. Am supravietuit inca o vara.
Și am supraviețuit multe veri de atunci. Bine, de fapt doar una, dar plină de... tot.
Și încă câte și câte postări nefinalizate. Cred că toată lumea are postări nefinalizate. Fie ele într-un notepad, fie pe un sfârșit de caiet de mate plin de limite și integrale, fie doar în capul lor, uitate și aruncate într-un sertar, dar care stârnesc o tresărire în colțul buzelor. Curios mi se pare cum toată lumea reacționează la genul acesta de postări nefinalizate, ca și cum ar spune "naiv". Ca și cum am crescut toți incredibil de atunci. Oare?
E timpul să închei. Și e timpul să deschid ochii la ceea ce urmează în fața mea. Și desigur, să am grijă să nu mai scap frâna de la mașină, și să încerc să nu mai înec motorul. There's a big life ahead of ya, kid. Start enjoying it.
*Heh. Naive*
-Finalizat-
Nu, nu-mi place ce-am scris.
Aș vrea să mă adresez oamenilor care abia își încep viața. Cei care realizează că e timpul să o înceapă. Fie că ei sunt a 9a, fie că sunt a 12a, fie că au 30 de ani.
Nu, that doesn't sound right at all.
Ah fuck it, am să scriu cât pot din suflet.
Reciteam multe din postările nefinalizate de-a lungul anilor, mă uitam peste diverse articole din revistele școlii. Și am realizat cât am evoluat dar și cât am pierdut din mine. Exista un timp când puteam să mă deschid mult mai ușor. Nu oamenilor, că scepticismul meu la acest capitol crește proporțional cu vârsta. Dar îmi găseam evadarea în scris. Wasn't ever really really good at it, but people seemed to have appreciated it. În orice caz, scopul era îndeplinit, acela de a mă simți eu eliberată de niște gânduri, realizând și imaginația mea destul de bogată. Am realizat cum sufletul mi s-a închis, încet încet, și ușurința de spune tot verde în față s-a diminuat ... proporțional cu vârsta. Da, nu mai sunt la fel de egoistă, da, nu mai sunt "all talk, no listen". Acum pot să-mi stăpânesc orgoliul și să am o răbdare ieșită total din comun pentru mine. Și încă mai am mult de învățat. Dar, simt cum devin serioasă, și pierd din mine mult. Și nu mai iubesc cu aceeași flacără. Oamenii mi-au distrus ușor ușor flacăra, fără ca ei să realizeze, și m-am lăsat influențată de cotidian. Nu mai am acel spirit boem despre care am menționat în prima mea încercare de scriere a postului. (De fapt, acum când dau un scroll up, văd că acea descriere boemă intră la cele care le-am backspace-uit). Am lăsat alea pentru că efectiv mă plictisisem de dat backspace în continuu. Nu-mi place ce a ieșit, dar am zis că dacă nu încep să îl duc până la capăt, va fi încă un post intrat între postările mele nefinalizate.
Am realizat că nu îmi mai pasă atât de mult. Nu mai am aceleași drame. Și într-un fel e tristă maturizarea asta, takes out all the fun of life. Mi-aș dori să rămân un copil, să pot să mă strâmb în oglindă, să pot să mai simt bucuria sinceră când primeam o păpușă Barbie originală, cu păr adevărat, nu păr din plastic și enervant. Mi-aș dori în același timp să pot lua deciziile corecte, pentru că știu că viața aici începe și acum începe să se complice. Să rămân veșnic un copil care nu are alte dureri în viață decât să se joace, să simtă, și să realizeze cât mai târziu ce îl așteaptă de fapt. Și să creadă în Moș Crăciun până târziu în generală. Ah, cu toate astea, să am permis. Sentimentul când conduci e genial.
8.07.2009
Vreau o poza in care zambesc.
Una in care zambesc sincer, fara cearcane, plina de cosuri, plina de orice daca e nevoie dar sa simt ca totusi am simtit un strop de ceva numit fericire.
Am realizat că nu pot cere fericire. Și că cel mai bine e să nu încerci să îți pui întrebarea "ce e fericirea?", ci să te simți bine cât poți de des, să nu stai să analizezi când are loc fericirea. Am avut plăcuta surpriză să realizez după mult timp... că sunt fericită. Deși poate am pierdut multe din cele mai importante persoane din viața mea, deși a fost greu să ajung aici... Sunt fericită. Pentru că am avut parte de experiențe și trăiri care nimeni nu le poate avea.
7.08.2009
Cred ca cel mai bine simti marea nu atunci cand esti inconjurata de bine si de prieteni, ci atunci cand esti singur.
Marea a reusit sa imi ofere linistea de care aveam nevoie. A inghitit in sec si a ascultat tot ce am avut de spus, m-a invelit cand mi-era frig si in special m-a lasat sa plutesc atunci cand poate nu vroiam sa mai raman la suprafata. Dar a stiut sa ma ascunda cand nu vroiam sa ma vada nimeni.
Am realizat că marea mi-a fost acolo tot timpul. Nu am simțit-o niciodată la fel ca ceilalți, am simțit-o diferit, și am știut că și ea mă vedea pe mine diferit față de restul. Cumva, tot timpul am fost în același ritm cu ea.
10.08.2009
Si iata-ma aici. Din nou.
Acum 17 ani urlam si plangeam si distrugeam psihic unele persoane.
Acum toate astea le fac in interiorul meu, in liniste si mai dureros.
E... liniste. A trecut totul ca o zi frumoasa de mai. Tacuta si fara surprize. Fara asteptari.
17 ani. Parcă au trecut secole de atunci. Parcă încă eram revoltată de tot, parcă încă simt furia de atunci, hormonii care îmi făceau cele mai pesimiste gânduri. Parcă ..
12.09.2009
Si a trecut. Gata cu maieurile (indiferent cum s-ar scrie), gata cu pantalonii scurti, cu grijile de greutate, gata cu plimbatul in continuu cu trenul, gata cu dramele. Am supravietuit inca o vara.
Și am supraviețuit multe veri de atunci. Bine, de fapt doar una, dar plină de... tot.
Și încă câte și câte postări nefinalizate. Cred că toată lumea are postări nefinalizate. Fie ele într-un notepad, fie pe un sfârșit de caiet de mate plin de limite și integrale, fie doar în capul lor, uitate și aruncate într-un sertar, dar care stârnesc o tresărire în colțul buzelor. Curios mi se pare cum toată lumea reacționează la genul acesta de postări nefinalizate, ca și cum ar spune "naiv". Ca și cum am crescut toți incredibil de atunci. Oare?
E timpul să închei. Și e timpul să deschid ochii la ceea ce urmează în fața mea. Și desigur, să am grijă să nu mai scap frâna de la mașină, și să încerc să nu mai înec motorul. There's a big life ahead of ya, kid. Start enjoying it.
*Heh. Naive*
-Finalizat-
duminică, 20 februarie 2011
Senzație de duminică dimineața
Un vis sadic, un moment de speranță, o melodie genială și o dorință arzătoare pentru o cafea. Nu sunt omul cafelei, niciodată n-am tânjit atât de tare după o cafea cât să am senzația că adorm pe picioarele mele dacă nu am cafeaua în față. E doar un fel de obicei, prost poate, dar care îmi creează speranța aia de ”hai să mai merg o zi„.
Am visat că eram la mare. Am visat cum râdeam, cum nu spusesem mamei că am plecat, am visat cum nu răspundea la telefon măcar cât să-i spun ”mamă, sunt în Vamă, nu-ți fă griji, eu doar vreau să simt”. Am visat că vroiam să iau trenu din Constinești înapoi în Constanța ca să iau altul spre Mangalia. Și dimineață am primit wake-up call-ul la propriu, care zicea ”Încă ai Bac, nu-ți fă griji”. Și m-am uitat pe geam și era zăpada peste tot. Și o durere de cap m-a luat. Era liniște. Când m-am uitat la ceas, o limbă a ceasului era spre 12, una spre 9. Prima impresie a fost că e 12 fără un sfert, că am dormit ca ultima scroafă, că am atâtea de făcut, că n-am timp de vise despre mare. Când m-am trezit mai bine, am văzut că de fapt era 9 fix. Și da, m-am trântit înapoi cu fața în pernă, revoltată că mă trezesc atât de devreme într-o duminică atât de liniștită. Pisicile hoinăreau prin casă, dar tiptil de tot. Nu se auzea nimic, se vedea doar lumina orbitoare de la zăpada împrăștiată peste tot. Ironic, de altfel, cum de la un vis atât de călduros, să intru in așa o vreme rece. De altfel, și sufletul mi-e rece de-un timp încoace. Și nu vreau să-l pierd pe drum.
Vreau să vină vara, chiar dacă majoritatea celor în situația mea vor să amâne cât mai mult, eu vreau să termin. Știu, Bacul n-ar trebui să fie atât de solicitant, dar obișnuiesc să mă agit cât mai mult pentru chestiile cele mai mici. E felul meu de a fi.
You can buy me with a coffee, i'm so cheap.
Am visat că eram la mare. Am visat cum râdeam, cum nu spusesem mamei că am plecat, am visat cum nu răspundea la telefon măcar cât să-i spun ”mamă, sunt în Vamă, nu-ți fă griji, eu doar vreau să simt”. Am visat că vroiam să iau trenu din Constinești înapoi în Constanța ca să iau altul spre Mangalia. Și dimineață am primit wake-up call-ul la propriu, care zicea ”Încă ai Bac, nu-ți fă griji”. Și m-am uitat pe geam și era zăpada peste tot. Și o durere de cap m-a luat. Era liniște. Când m-am uitat la ceas, o limbă a ceasului era spre 12, una spre 9. Prima impresie a fost că e 12 fără un sfert, că am dormit ca ultima scroafă, că am atâtea de făcut, că n-am timp de vise despre mare. Când m-am trezit mai bine, am văzut că de fapt era 9 fix. Și da, m-am trântit înapoi cu fața în pernă, revoltată că mă trezesc atât de devreme într-o duminică atât de liniștită. Pisicile hoinăreau prin casă, dar tiptil de tot. Nu se auzea nimic, se vedea doar lumina orbitoare de la zăpada împrăștiată peste tot. Ironic, de altfel, cum de la un vis atât de călduros, să intru in așa o vreme rece. De altfel, și sufletul mi-e rece de-un timp încoace. Și nu vreau să-l pierd pe drum.
Vreau să vină vara, chiar dacă majoritatea celor în situația mea vor să amâne cât mai mult, eu vreau să termin. Știu, Bacul n-ar trebui să fie atât de solicitant, dar obișnuiesc să mă agit cât mai mult pentru chestiile cele mai mici. E felul meu de a fi.
You can buy me with a coffee, i'm so cheap.
duminică, 23 ianuarie 2011
Nostalgic
Să începem cu descrierea ambientului. "The piano has been drinking" de la Tom Waits, radio guerrilla, care de-altfel a cântat toată ziua de la laptopul ăsta mic, aflat pe birou. Probleme de mate interminabile, pauză mică de cafea, un serial mic, o poză mică de surprindere a momentului. Şi afară ninge.
Mă gândesc că mai sunt 5 luni până la unul din examenele... să spunem importante ale vieţii mele de adolescent. Sunt pe modul Overload, însă dau mai departe. Abia aştept într-un fel să se termine tot, să nu mai aud "de ce eşti fericit, ai uitat că ai bac?", să nu mă mai stresez inutil pentru chestiile inutile care nu-mi vor folosi niciodată.
Afară ninge. Şi se întunecă. Şi biroul e luminat de o lampă mică şi învechită. Toată atmosfera asta îmi dă o stare de nostalgie ciudată. Ca de altfel, orice îmi provoacă nostalgie când mă gandesc ca în mai puţin de un an s-au schimbat atât de multe în viaţa mea, iar în următorul an se vor schimba şi mai multe. Ninsoarea care se strânge la geam, şi lumina foarte slabă de afară, mi-aduce aminte de colind, şi de umblat prin frig cu mulţi oameni în orice unghi te uiţi, oameni fericiţi, fără griji de viaţă, mi-aduc aminte de glumele spuse pe drum, de vinul fiert din Subway, mi-aduc aminte de prieteni. Am avut un moment în vacanţa de iarna când începusem să mă reobişnuiesc cu oamenii cu care am stat atâţia ani, am crezut că sentimentul de depănări de amintiri nu se va termina niciodata, că vom continua să adunăm alte amintiri, vom continua să râdem de iepurii cu două picioare, să jucăm "Eu". Cum am găsit scris în jurnal, "For a moment I thought it would last forever".
Cerul e ceva mai mov acum.
Astăzi m-a izbit un curaj incredibil de a merge mai departe. De a mă ridica, de a lua tocul rupt şi să merg mai departe, de a-mi lega şireturile şi a continua să merg, de a şterge praful de pe haină. De a merge înainte. Pentru că viaţa e ca o bicicletă. Trebuie să mergi înainte ca să îţi menţii echilibrul. Şi am să încerc din răsputeri din nou să las trecutul să fie trecut, să îi zâmbesc când mă uit în urmă, şi să calc hotărâtă în ziua de mâine.
Afară încă ninge...
Mă gândesc că mai sunt 5 luni până la unul din examenele... să spunem importante ale vieţii mele de adolescent. Sunt pe modul Overload, însă dau mai departe. Abia aştept într-un fel să se termine tot, să nu mai aud "de ce eşti fericit, ai uitat că ai bac?", să nu mă mai stresez inutil pentru chestiile inutile care nu-mi vor folosi niciodată.
Afară ninge. Şi se întunecă. Şi biroul e luminat de o lampă mică şi învechită. Toată atmosfera asta îmi dă o stare de nostalgie ciudată. Ca de altfel, orice îmi provoacă nostalgie când mă gandesc ca în mai puţin de un an s-au schimbat atât de multe în viaţa mea, iar în următorul an se vor schimba şi mai multe. Ninsoarea care se strânge la geam, şi lumina foarte slabă de afară, mi-aduce aminte de colind, şi de umblat prin frig cu mulţi oameni în orice unghi te uiţi, oameni fericiţi, fără griji de viaţă, mi-aduc aminte de glumele spuse pe drum, de vinul fiert din Subway, mi-aduc aminte de prieteni. Am avut un moment în vacanţa de iarna când începusem să mă reobişnuiesc cu oamenii cu care am stat atâţia ani, am crezut că sentimentul de depănări de amintiri nu se va termina niciodata, că vom continua să adunăm alte amintiri, vom continua să râdem de iepurii cu două picioare, să jucăm "Eu". Cum am găsit scris în jurnal, "For a moment I thought it would last forever".
Cerul e ceva mai mov acum.
Astăzi m-a izbit un curaj incredibil de a merge mai departe. De a mă ridica, de a lua tocul rupt şi să merg mai departe, de a-mi lega şireturile şi a continua să merg, de a şterge praful de pe haină. De a merge înainte. Pentru că viaţa e ca o bicicletă. Trebuie să mergi înainte ca să îţi menţii echilibrul. Şi am să încerc din răsputeri din nou să las trecutul să fie trecut, să îi zâmbesc când mă uit în urmă, şi să calc hotărâtă în ziua de mâine.
Afară încă ninge...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)