Bucuresti. Orasul in care agitatia este inimaginabila, orasul in care timpul se dilata si contracteaza, in care diversitatea oamenilor este de necrezut, in care "atentie se inchid usile" se aude de cel putin 2 ori pe zi. Orasul in care cersetorii sunt cei mai inventivi, in care locurile de parcare sunt aproape invizibile, in care strazile sunt aberante si soferii nebuni, in care simti ca traiesti si ca trebuie sa alergi. Unde trebuie sa tii ritmul cu restul.
Este locul unde emotiile nu-si mai au sens, unde sentimentele sunt de domeniul trecutului. Unde iubirea este superficiala, si nu mai simti nimic. Este locul care pur si simplu iti dovedeste toate parerile despre oameni. Si toata falsitatea este deodata normala.
In momentul in care devii si tu ca ei, si hotarasti sa iti arunci din principiile tale pentru a putea tine pasul... atunci esti cu adevarat in Bucuresti.
Sau probabil nici nu tine de oras. Probabil e doar o proba mai serioasa despre cat de mult trebuie sa fii independent. Si probabil e doar varsta. Sau poate sunt doar eu.
Cred ca nu orasul unde ai copilarit sau casa/apartamentul unde ai stat atata timp se poate numi acasa. Cred ca in momentul cand ai bagat un picior in lumea adevarata, cred ca atunci deja de desprinzi de casa, cred ca deja acasa inseamna de fapt perioada de viata, cand totul este linistit si la locul lui.
Am sa profit de acasa...
luni, 29 noiembrie 2010
duminică, 7 noiembrie 2010
Timp
Un prieten apropiat mi-a spus intr-o zi "time is the best superglue ever... when you're broken, pull all the pieces together... and time will stick them back". Desigur, definitii pentru timp ar fi destule, si multe. Dar asta a fost pe departe una din cele mai marcante din ultima vreme. Intr-adevar, oamenii au parte de atatea distrugeri sufletesti, incat crapaturile din inima sunt atat de largi. In momentul cand se aduna prea multe, crapaturile se adancesc, se innegresc, cheagurile de sange se formeaza, respiratia e mai grea. Insa timpul si viata in general este atat de fantastica cum reuseste cumva sa te faca sa te adaptezi situatiei. Nu conteaza. Asta e tot ce poti sa spui in urma unor probleme. Ca nu mai conteaza.
Te trezesti dimineata, reintri in rutina. Astepti. Uneori ma intreb daca e bine sa iti ocupi timpul cat mai mult pentru a evita sa te gandesti la probleme, sau e mai bine sa stai o vreme inactiv, sa fii Idle, sa nu mai ai contact cu nimeni, sa iti canalizezi toata energia, sa dai un pumn in perete si sa mergi mai departe, fara sa mai pomenesti sau sa iti mai aduci aminte de ce e mai greu.
Uneori reusesc. Sa ma trezesc dimineata, si sa am senzatia ca totul merge brici. Pur si simplu simt nevoia sa fiu buna, simt un curaj nestapanit, un chef de viata. Si toate melodiile care imi canta in casti se potrivesc cum nu trebuie mai bine. In lift nu ma pot abtine sa nu dansez. Tot timpul ma trezesc in lift ca incep sa cant cat pot de tare si sa dansez. Si pur si simplu, nu ploua, nu e vant, nu intarzii nicaieri, dar nici nu ma grabesc. Nu uit nimic, planurile merg mai mult sau mai putin cum trebuie. Si ma simt utila. Cred ca atunci sunt fericita. Cand sunt utila, si sunt constienta de asta.
Sunt zile in care cele mai bune sfaturi nu or sa imi schimbe parerea despre nimic. Sunt zile in care o cafea mica de un leu imi schimba total orientarea colturilor de la buze. Sunt zile cand sunt copilaroasa si ma joc cu lasere, si pisicile mele sunt cele mai adorabile fiinte de pe lume. Si sunt zile cand filosofez prea mult, si durerile de cap vin necontenit.
Timp. E dependenta mea. Viciul meu.
Te trezesti dimineata, reintri in rutina. Astepti. Uneori ma intreb daca e bine sa iti ocupi timpul cat mai mult pentru a evita sa te gandesti la probleme, sau e mai bine sa stai o vreme inactiv, sa fii Idle, sa nu mai ai contact cu nimeni, sa iti canalizezi toata energia, sa dai un pumn in perete si sa mergi mai departe, fara sa mai pomenesti sau sa iti mai aduci aminte de ce e mai greu.
Uneori reusesc. Sa ma trezesc dimineata, si sa am senzatia ca totul merge brici. Pur si simplu simt nevoia sa fiu buna, simt un curaj nestapanit, un chef de viata. Si toate melodiile care imi canta in casti se potrivesc cum nu trebuie mai bine. In lift nu ma pot abtine sa nu dansez. Tot timpul ma trezesc in lift ca incep sa cant cat pot de tare si sa dansez. Si pur si simplu, nu ploua, nu e vant, nu intarzii nicaieri, dar nici nu ma grabesc. Nu uit nimic, planurile merg mai mult sau mai putin cum trebuie. Si ma simt utila. Cred ca atunci sunt fericita. Cand sunt utila, si sunt constienta de asta.
Sunt zile in care cele mai bune sfaturi nu or sa imi schimbe parerea despre nimic. Sunt zile in care o cafea mica de un leu imi schimba total orientarea colturilor de la buze. Sunt zile cand sunt copilaroasa si ma joc cu lasere, si pisicile mele sunt cele mai adorabile fiinte de pe lume. Si sunt zile cand filosofez prea mult, si durerile de cap vin necontenit.
Timp. E dependenta mea. Viciul meu.
joi, 12 august 2010
Feelin alright
Saptamana plina ochi, de luni la 00.01 pana duminica la 23.59. Si nu stii ce sa faci, pentru ca e deja a treia saptamana la rand cand nu ai un moment liber, e deja prea multa tristete in jurul tau, prea multi oameni obositi in autobuz, prea multi ochi injectati in metrou, prea multa tristete intr-un tren. Soarele ranjeste ironic, ca si cum ar spune "ai vrea tu sa profiti de mine". Canicula peste tot, incendii in Rusia, cod galben in Moldova.
Eu, ma alint intr-un cearceaf subtire de vara, pantaloni scurti si maieu. Ceva in camera miroase a mare, a scoici, si am senzatia ca acei copii din spatele blocului tipa de bucuria valurilor care ii darama. Am senzatia ca m-am teleportat din patul meu, intr-un pat necunoscut, intr-o casuta necunoscuta, dar mai aproape cu 400 de km de mare decat patul in care stau acum. Pulsul inimii se schimba total, incep ziua cu un zambet, un sentiment undeva intre bucurie copilareasca si dorinte perverse ma invaluie prin tot trupul, pana in capatul degetelor, pana in varful firelor de par de pe tot corpul. Deja imi imaginez o cafea pe plaja, chiar daca sunt 31 de grade la umbra, dar e marea pe fundal, e Louis Armstrong in urechi, Joe Cocker, Pat Coil, si o multitudine de melodii care iti misca membrele inferioare si superioare. Si pentru un moment, esti liber, si poti sa respiri. Simt cofeina cum aluneca pe gat, cum cheful de viata se schimba. Si mai ales, simti ca esti indragostit, chiar daca nu ai de cine. Ai inima blocata in gat de fericire, pentru ca intr-adevar, momentele de liniste intr-o viata agitata sunt momentele care le pretuiesti cu adevarat. Mai rarut, ca-i mai dragut.
Si, totusi, ridic capul, aceleasi blocuri gri, acelasi parc, dar, pentru prima oara in cateva luni, m-am trezit cu un zambet si cu un sentiment de bucurie, si in acele 5 minute de fantezie totala, am putut sa respir. Astazi, mai mult ca-n orice alta zi, decid sa schimb ritmul, decid sa imi iau geanta, sa sun un prieten apropiat, sa intram la prima cafenea. Astazi, am sa savurez o cafea, pe canicula, cu 31 de grade la umbra, cu ochelari de soare vintage, si profit de soare. Da soare, pot sa profit de tine. Astazi, zambesc.
Eu, ma alint intr-un cearceaf subtire de vara, pantaloni scurti si maieu. Ceva in camera miroase a mare, a scoici, si am senzatia ca acei copii din spatele blocului tipa de bucuria valurilor care ii darama. Am senzatia ca m-am teleportat din patul meu, intr-un pat necunoscut, intr-o casuta necunoscuta, dar mai aproape cu 400 de km de mare decat patul in care stau acum. Pulsul inimii se schimba total, incep ziua cu un zambet, un sentiment undeva intre bucurie copilareasca si dorinte perverse ma invaluie prin tot trupul, pana in capatul degetelor, pana in varful firelor de par de pe tot corpul. Deja imi imaginez o cafea pe plaja, chiar daca sunt 31 de grade la umbra, dar e marea pe fundal, e Louis Armstrong in urechi, Joe Cocker, Pat Coil, si o multitudine de melodii care iti misca membrele inferioare si superioare. Si pentru un moment, esti liber, si poti sa respiri. Simt cofeina cum aluneca pe gat, cum cheful de viata se schimba. Si mai ales, simti ca esti indragostit, chiar daca nu ai de cine. Ai inima blocata in gat de fericire, pentru ca intr-adevar, momentele de liniste intr-o viata agitata sunt momentele care le pretuiesti cu adevarat. Mai rarut, ca-i mai dragut.
Si, totusi, ridic capul, aceleasi blocuri gri, acelasi parc, dar, pentru prima oara in cateva luni, m-am trezit cu un zambet si cu un sentiment de bucurie, si in acele 5 minute de fantezie totala, am putut sa respir. Astazi, mai mult ca-n orice alta zi, decid sa schimb ritmul, decid sa imi iau geanta, sa sun un prieten apropiat, sa intram la prima cafenea. Astazi, am sa savurez o cafea, pe canicula, cu 31 de grade la umbra, cu ochelari de soare vintage, si profit de soare. Da soare, pot sa profit de tine. Astazi, zambesc.
vineri, 25 iunie 2010
Si voi fi...
Nu exista frig mai friguros si rece mai inghetat cum erau mainile tale. Nu exista sentiment cum am simtit eu, cand ochii tai s-au inchis si nu s-au mai deschis. Nu exista o durere mai mare cand stii ca un om valoros s-a dus inainte de vremea lui. Nu exista zi in care sa nu-mi aduc aminte fiecare sfat, fiecare vorba, dar mai ales niciodata vocea ta nu mi-a fost mai clara ca acum.
Dar totusi, viata merge mai departe. Si e greu cand stii ca sunt atati care poate nu merita sa aiba atatea, si eu am un asa mare gol in mine care cel mai probabil nu se va mai umple niciodata. Si totusi, mai existi. Cartile de fizica de pe hol imi vegheaza iesirea din camera, biblioteca din toata casa ma ingrijeste, si mai ales, de unde esti, tu ma urmaresti si imi porti de grija.
Dar zambesc in fiecare zi, pentru ca stiu ca asta ai fi vrut. Si am senzatia ca merg exact pe pasii tai, si traiesc exact tot ce ai trait. Si incerc sa nu mai gresesc, si incerc sa pun in practica ce m-ai invatat. Pentru ca intr-adevar, realizezi ce importanti sunt anumiti oameni abia atunci cand nu mai sunt. Si mi-e greu sa imi imaginez viata fara tine, fara glumele tale, fara zambetul tau, a unui om bland si intelept. Mi-e ciuda ca te-ai nascut intr-o era gresita. Si tara gresita. Si doctori gresiti. Si tot. Si nu ce meritai tu.
Dar stiu ca tu esti fericit unde esti. Stiu ca zambesti usor cand mama mai coase ceva, cand eu pornesc pe drumuri pentru sponsorizari si organizari de diferite evenimente. Si stiu ca esti mandru de mine si de el. El munceste si pentru tine acum. Si e greu. Acum in orice caz spun doar in numele meu. Sper doar, ca tot ce am facut, sa iti fi umplut inima macar putin pe cat meritai, pentru ca ai reusit sa creezi atatea care atati oameni n-au putut. Sa unesti o familie, sa ne faci oameni, in adevaratul sens al cuvantului. Si stiu ca acum poti sa te relaxezi, pentru ca ne-ai lasat pe maini bune, si ne descurcam mai bine decat ai fi crezut. Dar tot, ar fi fost mai usor daca erai si tu. Si am fi avut cu totii alta inima.
E doar trist, ca tu aveai o inima atat de mare, si totusi nu a putut sustine atata dragoste din partea noastra.
E ultima oara cand am sa mai plang, pentru ca stiu ca ti-e ciuda ca nu poti fi aici sa imi stergi lacrimile de pe obraz. Si stiu ca ai vrea sa ma vezi fericita. Si voi fi.
sâmbătă, 15 mai 2010
Never say goodbye
Mi-e frica sa incep si mi-e frica in acelasi timp sa termin.
Mi-e greu sa spun unele verbe la trecut, mi-e greu sa realizez si sa trec de prima etapa, anume cea a negarii. As vrea cumva, sa trec de toate etapele si sa ajung in ultima, insa din multe discutii am realizat ca nici dupa ani intregi multi nu ajung la cea de acceptare.
Fratele meu si cu mine, vizionand un cer senin, intr-o masina izolata fonic de plansetele din jur. Eram amandoi intr-o stare de ... nu stiu sa o denumesc. Doar o calmitate stresanta, si sacaitoare, si un racnet tacut ce zacea in noi fara a il scoate la iveala. Nimic clar, nimic concret. Aveam dovada in fata ochilor, si totusi nu realizam. Si totusi eu personal nu cred nici acum. Si n-am sa cred. Prea multe "de ce"-uri si prea putine "pentru ca"-uri. Prea multe frustrari.
Tatal meu. Voi incepe ca o compunere de clasa a 2a pentru "Show and tell" .
Un om genial. Si parerea mea e ca nu sunt doar subiectiva. Evident, sunt, doar e tatal meu, dar il consider un om genial. A fost intotdeauna un idealist, un optimist, si a vrut tot timpul sa se depaseasca. Unele dintre primele panouri publicitare care au existat in Romania, au existat aici in Bacau, creat de tatal meu. Poate nu a facut el toata ideea de la inceput, poate a auzit totusi pe la radio de ele, nu stiu cum l-a conceput, dar ideea e ca a facut asta. Si probabil foarte multi nici nu stiu sau au stiut, de fapt, de existenta lui.
Printre primele ceasuri electronice, cel care se afla intr-un colt din sufrageria mea, inca functionabil, acelasi creator. E mult spus creator, stiu, nu el a inventat la urma urmei... Dar, ideea ca a vrut tot timpul sa fie cu un pas inaintea modei tehnologice... M-a uimit tot timpul cum a reusit. Eu personal nici acum nu inteleg cum functioneaza becul. Dar mi se pare uimitor ca el a reusit sa faca atat. Si inca sunt multe care nu le stiu. Si totusi modestia lui a fost enorma, nu a cerut niciodata laude, nu a vrut niciodata nimic mai mult decat o viata tihnita, o familie fericita si cat mai putine datorii.
Mama mea, de asemenea o femeie geniala. O femeie care a trecut prin atat de multe si totusi a reusit sa supravietuiasca atatea "rahaturi" spus pe romaneste. A trecut prin comunism, a trecut prin cresterea a doi copii tare dar tare incapatanati. Si acum duce una din cele mai grele misiuni care i s-au oferit in viata.
Acesti doi oameni sunt intr-adevar modelul meu in viata. Pentru ca fara ei, nu as fi crezut niciodata intr-o dragoste adevarata. Sunt ingrozitor de sceptica la acest subiect, insa atunci cand ii vedeam pe ei, dupa 27 de ani de casatorie, inca atat de indragostiti.
Tot timpul am sa stiu ca tata era un geniu optimist si modest. El mi-a acordat corzile de la chitara cand nu intelegeam de ce mi-ul suna ciudat, el mi-a explicat 2-3 tehnici de sah, el mi-a reinstalat windows-ul de atatea si atatea ori, si statea pana noaptea tarziu sa-mi instaleze norton-ul si tot ce era nevoie, si el tot timpul ma tragea de nas intr-un mod atat de protector si de simpatic ca nu am sa pot uita niciodata.
A fost omul. Like, "The Man". Nu am crezut ca pot ajunge in punctul in care sa nu-i pot reprosa nimic. Citez, ce sa-i reprosezi? Ca il ura pe Basescu? Ca uraste francezii? Ca nu suporta rusii?
El a fost cel care atunci cand mama avea atatea de reprosat, el zambea si tacea, pentru ca o vedea pe mama cat de frumoasa e, si a vrut tot timpul sa o protejeze. Rar raspundea, foarte rar, si atunci putin si bland, in asa fel incat sa nu o supere mai tare. Cand am luat primele mele note de 2 si 3 in liceu, mi-a luat apararea in fata mamei. In clasa a 12a, primul an al lui impreuna cu mama, a fost efectiv cel mai minunat iubit care il poate avea o fata. Pur si simplu cand citeam un jurnal de-al lui scris toata perioada de a 12a, incepea cu descrierea mamei, si simteam cum sentimentul avanseaza, se intensifica pe parcurs, si simteam iubirea sincera dintre ei doi, iubire in care eu la un moment dat imi pierdusem speranta ca ar mai exista in oricine. Ce m-a impresionat atat de mult au fost descrierea discutiilor la telefonul fix, grijile care si le faceau fiecare pentru celalalt, si cel mai si cel mai tare m-a impresionat ultima intrare in jurnal, care descria drumul lung cu trenul spre locul unde avea sa stea 9 luni in armata.
Singurul lucru care il regret din tot sufletul este ca el nu si-a terminat scopurile propuse. Si pe langa faptul ca a fost un om atat de minunat, n-a fost respectat deloc in momentele mai grele. Efectiv, am strans cel mai acru sentiment posibil in mine pentru acesti oameni care nu au stiut sa isi exprime un ultim respect pentru un om care nici macar nu il pot numi normal. A fost si nebun, dar a fost la urma urmei un om bun. Cel mai bun...
As vrea cumva sa il fac cunoscut, sa ma mandresc cu el, si cu mama, si sa se stie ca superficialitatea si aparentele nu mai sunt la moda. Nu in momentul in care realizezi ce oameni valorosi se pot pierde. As vrea sa se stie ca prin ignoranta unora se pierd oamenii valorosi. As vrea sa se stie ca a fost un om minunat. Si inca este. In inima mea este, si va fi intotdeauna. Sper tata ca esti intr-adevar intr-un loc mai bun. Si sper ca esti mai fericit. Ai sa vezi, ca optimismul meu nu a murit, ba s-a amplificat acum. Voi continua sa fac derivate, dar tot va trebui sa ma ajuti, ca tot nu le dau de cap. Si voi continua cu ce mi-am propus, dar te rog sa fii aici sa ma mai tragi din cand in cand de nas, ca mi-e dor deja de asta. Sau da-mi doar un semn, ca fac eu asta pentru tine. Esti genial, sa nu uiti asta oriunde te-ai duce.
Mi-e greu sa spun unele verbe la trecut, mi-e greu sa realizez si sa trec de prima etapa, anume cea a negarii. As vrea cumva, sa trec de toate etapele si sa ajung in ultima, insa din multe discutii am realizat ca nici dupa ani intregi multi nu ajung la cea de acceptare.
Fratele meu si cu mine, vizionand un cer senin, intr-o masina izolata fonic de plansetele din jur. Eram amandoi intr-o stare de ... nu stiu sa o denumesc. Doar o calmitate stresanta, si sacaitoare, si un racnet tacut ce zacea in noi fara a il scoate la iveala. Nimic clar, nimic concret. Aveam dovada in fata ochilor, si totusi nu realizam. Si totusi eu personal nu cred nici acum. Si n-am sa cred. Prea multe "de ce"-uri si prea putine "pentru ca"-uri. Prea multe frustrari.
Tatal meu. Voi incepe ca o compunere de clasa a 2a pentru "Show and tell" .
Un om genial. Si parerea mea e ca nu sunt doar subiectiva. Evident, sunt, doar e tatal meu, dar il consider un om genial. A fost intotdeauna un idealist, un optimist, si a vrut tot timpul sa se depaseasca. Unele dintre primele panouri publicitare care au existat in Romania, au existat aici in Bacau, creat de tatal meu. Poate nu a facut el toata ideea de la inceput, poate a auzit totusi pe la radio de ele, nu stiu cum l-a conceput, dar ideea e ca a facut asta. Si probabil foarte multi nici nu stiu sau au stiut, de fapt, de existenta lui.
Printre primele ceasuri electronice, cel care se afla intr-un colt din sufrageria mea, inca functionabil, acelasi creator. E mult spus creator, stiu, nu el a inventat la urma urmei... Dar, ideea ca a vrut tot timpul sa fie cu un pas inaintea modei tehnologice... M-a uimit tot timpul cum a reusit. Eu personal nici acum nu inteleg cum functioneaza becul. Dar mi se pare uimitor ca el a reusit sa faca atat. Si inca sunt multe care nu le stiu. Si totusi modestia lui a fost enorma, nu a cerut niciodata laude, nu a vrut niciodata nimic mai mult decat o viata tihnita, o familie fericita si cat mai putine datorii.
Mama mea, de asemenea o femeie geniala. O femeie care a trecut prin atat de multe si totusi a reusit sa supravietuiasca atatea "rahaturi" spus pe romaneste. A trecut prin comunism, a trecut prin cresterea a doi copii tare dar tare incapatanati. Si acum duce una din cele mai grele misiuni care i s-au oferit in viata.
Acesti doi oameni sunt intr-adevar modelul meu in viata. Pentru ca fara ei, nu as fi crezut niciodata intr-o dragoste adevarata. Sunt ingrozitor de sceptica la acest subiect, insa atunci cand ii vedeam pe ei, dupa 27 de ani de casatorie, inca atat de indragostiti.
Tot timpul am sa stiu ca tata era un geniu optimist si modest. El mi-a acordat corzile de la chitara cand nu intelegeam de ce mi-ul suna ciudat, el mi-a explicat 2-3 tehnici de sah, el mi-a reinstalat windows-ul de atatea si atatea ori, si statea pana noaptea tarziu sa-mi instaleze norton-ul si tot ce era nevoie, si el tot timpul ma tragea de nas intr-un mod atat de protector si de simpatic ca nu am sa pot uita niciodata.
A fost omul. Like, "The Man". Nu am crezut ca pot ajunge in punctul in care sa nu-i pot reprosa nimic. Citez, ce sa-i reprosezi? Ca il ura pe Basescu? Ca uraste francezii? Ca nu suporta rusii?
El a fost cel care atunci cand mama avea atatea de reprosat, el zambea si tacea, pentru ca o vedea pe mama cat de frumoasa e, si a vrut tot timpul sa o protejeze. Rar raspundea, foarte rar, si atunci putin si bland, in asa fel incat sa nu o supere mai tare. Cand am luat primele mele note de 2 si 3 in liceu, mi-a luat apararea in fata mamei. In clasa a 12a, primul an al lui impreuna cu mama, a fost efectiv cel mai minunat iubit care il poate avea o fata. Pur si simplu cand citeam un jurnal de-al lui scris toata perioada de a 12a, incepea cu descrierea mamei, si simteam cum sentimentul avanseaza, se intensifica pe parcurs, si simteam iubirea sincera dintre ei doi, iubire in care eu la un moment dat imi pierdusem speranta ca ar mai exista in oricine. Ce m-a impresionat atat de mult au fost descrierea discutiilor la telefonul fix, grijile care si le faceau fiecare pentru celalalt, si cel mai si cel mai tare m-a impresionat ultima intrare in jurnal, care descria drumul lung cu trenul spre locul unde avea sa stea 9 luni in armata.
Singurul lucru care il regret din tot sufletul este ca el nu si-a terminat scopurile propuse. Si pe langa faptul ca a fost un om atat de minunat, n-a fost respectat deloc in momentele mai grele. Efectiv, am strans cel mai acru sentiment posibil in mine pentru acesti oameni care nu au stiut sa isi exprime un ultim respect pentru un om care nici macar nu il pot numi normal. A fost si nebun, dar a fost la urma urmei un om bun. Cel mai bun...
As vrea cumva sa il fac cunoscut, sa ma mandresc cu el, si cu mama, si sa se stie ca superficialitatea si aparentele nu mai sunt la moda. Nu in momentul in care realizezi ce oameni valorosi se pot pierde. As vrea sa se stie ca prin ignoranta unora se pierd oamenii valorosi. As vrea sa se stie ca a fost un om minunat. Si inca este. In inima mea este, si va fi intotdeauna. Sper tata ca esti intr-adevar intr-un loc mai bun. Si sper ca esti mai fericit. Ai sa vezi, ca optimismul meu nu a murit, ba s-a amplificat acum. Voi continua sa fac derivate, dar tot va trebui sa ma ajuti, ca tot nu le dau de cap. Si voi continua cu ce mi-am propus, dar te rog sa fii aici sa ma mai tragi din cand in cand de nas, ca mi-e dor deja de asta. Sau da-mi doar un semn, ca fac eu asta pentru tine. Esti genial, sa nu uiti asta oriunde te-ai duce.
luni, 10 mai 2010
marți, 6 aprilie 2010
Life and how to survive it - romana
Dupa cum am si promis, am tradus ce era mai jos, si acuma o voi posta. sper sa aiba acelasi farmec.
Mai jos este discursul acordat de Adrian Tan, un avocat şi de asemenea autorul cărţii “The Teenage Textbook”, ţinut pentru absolvirea promoţiei 2008 la ceremonia de convocare NTU. Hilar, dar totuşi plin de înţeles.
Trebuie să mulţumesc facultăţii şi staffului Şcolii de Comunicaţii şi Informaţii Wee Kim Wee pentru că m-au invitat să ţin acest discurs.E o minunată onoare şi privilegiu să vorbesc aici timp de 10 minute fără frică de contradicţie, defamare sau represalii. Spun asta în poziţia de Singaporean dar mai mult în poziţia de soţ.
Soţia mea este excepţională şi perfectă din toate punctele de vedere, exceptând unul. Ea este editorul unei reviste. Scopul ei e să corecteze oamenii. Deţine acest talent de mai bine de un sfert de secol, marea parte fiind exersată acasă prin certurile dintre mine şi ea.
Pe de altă parte, eu sunt un avocat. În principiu, îmi petrec întreaga zi explicând oamenilor cât de mult greşesc. Îmi câştig existenţa prin dezaprobare.
Dar în orice caz, în căsnicia noastră există o armonie perfectă. Asta pentru că de fiecare dată când un avocat şi un editor au o ceartă, cel care va câştiga dintre cei doi va fi întotdeauna soţia.
Şi aşa vreau să încep prin a da un sfat mai ales bărbaţilor: când deja i-ai câştigat inima, nu trebuie să câştigi fiecare ceartă.
Căsătoria e considerată o bornă kilometrică a vieţii. Unii dintre voi poate v-aţi căsătorit. Unii dintre voi poate nu vă veţi căsători niciodată. Unii dintre voi vă veţi căsători. Unii dintre voi veţi găsi această experienţă atât de plăcută, încât vă veţi căsători de multe, multe ori în viaţă. Foarte bine pentru voi.
Următoarea bornă de acest gen în viaţa voastră o întâlniţi astăzi: absolvirea. Sfârşitul educaţiei voastre. Aţi terminat cu tot ce ţine de învăţat.
Probabil vi s-a spus o mare minciună cum că “A învăţa e un proces lung de-o viaţă” şi astfel veţi continua să studiaţi şi să continuaţi mastere, doctorate, rezidenţiate şi aşa mai departe. Ştiţi cine vă spune toate acestea? Profesorii. Nu credeţi că e o măsură de conflict de interes? Ei sunt în această afacere de învăţat la urma urmei. Unde ar fi ei dacă nu aţi învăţa voi? Au nevoie de voi ca de nişte clienţi fideli.
Vestea bună e că ei greşesc.
Vestea rea este că nu mai aveţi nevoie de educaţie de acum încolo pentru că viaţa voastră s-a sfârşit. S-a dus. Pentru unii dintre voi poate e un şoc. Sunteţi în adolescenţă sau în începuturile vârstei de 20. Oamenii poate vă vor spune că veţi trăi 70, 80, 90 de ani. Aceasta e aşteptarea voastră de la viaţă.
Iubesc acest termen: aşteptarea de la viaţă. Cu toţii înţelegem prin asta media de viaţă a unui grup de oameni. Dar eu sunt aici să vă explic o idee mai bună, ceea ce e de fapt ce aşteptaţi voi de la viaţă.
Veţi fi foarte bucuroşi să aflaţi că acum Singapore este cotată drept cea de-a treia ţară cu cea mai înaltă aşteptare de viaţă. Suntem în urma Andorei şi Japoniei, şi la egalitate cu San Marino. E destul de clar de ce oamenii din acele ţări şi noi trăim atât de mult. Noi avem un lucru în comun: echipele noastre de fotbal sunt fără speranţă. Sunt foarte puţine şansele ca unuia din cetăţenii noştri să li se ridice pulsul prin a ne urmări cum jucăm la World Cup. Spectatorii sunt mult mai probabil să tragă un pui de somn în timpul acestui meci.
Singaporeeni au aşteptarea de viaţă 81.8 ani. Bărbaţii singaporeeni trăiesc o medie de 79,21 ani, cât timp femeile Singaporeene trăiesc cu cel puţin 5 ani mai mult, probabil pentru a folosi timpul în plus de care au nevoie în baie.
Deci, vă aflaţi aici, la vârsta de 20 de ani, crezând că mai aveţi încă 40 de ani de aici încolo. Patru decenii în care veţi trăi mult şi veţi prospera.
Veşti rele. Citiţi ziarele. Sunt oameni care mor la 50, 40, 30 de ani. Sau poate chiar imediat ce termină facultatea. Ei ar fi foarte dezamăgiţi pentru că nu au întâlnit aşteptarea lor de viaţă.
Sunt aici să vă spun asta: uitaţi orice aşteptare de viaţă.
La urma urmei, calculul e bazat pe o medie. Şi nu trebuie niciodată să vreţi să fiţi mediocru.
Revizitaţi acele aşteptări. Probabil urmăriţi să munciţi, să vă îndrăgostiţi, să vă căsătoriţi şi să creşteţi o familie. Vi s-a spus, mai ales ca absolveţi, că trebuie să vă aşteptaţi să găsiţi o slujbă care să vă plătească atât de mult, la care să munciţi atâtea ore, la care responsabilităţile să fie atât de multe.
Asta este ceea ce se aşteaptă de la voi. Iar daca voi veţi îndeplini această aşteptare, va avea un gust oribil.
Dacă voi asta aşteptaţi, vă limitaţi singuri. Vă veţi trăi viaţa în funcţie de nişte graniţe stabilite de nişte oameni mediocri. N-am nimic împotriva acestor oameni. Dar nimeni nu ar trebui să aspire să fie ca ei. Iar voi nu aveţi nevoie de ani întregi de educaţie acordaţi de unele din cele mai sclipitoare minţi din Singapore pentru a vă pregăti să fiţi mediocri.
Ceea ce voi ar trebui să faceţi este să vă pregătiţi pentru o mare încurcătură. Viaţa este o mare încurcătură. Nu sunteţi în poziţia în care să aveţi orice tip de aşteptare de la ea. Viaţa e nedreaptă. Nimic nu e în balanţă la sfârşit. Viaţa se întâmplă pur şi simplu iar voi nu aveţi niciun control asupra ei. Lucruri bune şi rele se întâmplă în fiecare zi, oră de oră, clipă de clipă. Diploma voastră este doar un foarte slab scut împotriva soartei.
Nu vă aşteptaţi la nimic. Efectiv ştergeţi toate aşteptările voastre de la viaţă. Doar trăiţi. Viaţa voastră este sfârşită din acest moment. În acest moment, aţi terminat de crescut în înalţime, fizic, sunteţi cel mai bine proporţionaţi decât veţi putea fi vreodată şi probabil arătaţi cel mai bine decât veţi putea arăta vreodată. Mai bine de atât nu se poate. De aici e jos în vale. Sau în deal. Nimeni nu ştie.
Ce înseamnă asta pentru voi? E bine că viaţa s-a sfârşit.
Din moment ce viaţa voastră s-a încheiat, sunteţi liberi. Daţi-mi voie să vă spun multele lucruri minunate care le puteţi face atâta timp cât sunteţi liberi.
Cel mai important lucru care trebuie să-l faceţi este: nu munciţi.
Munca este orice de care sunteţi competenţi să faceţi. Prin natura sa, este de nedorit.
Munca ucide. Japonezii au un termen “Karoshi”, care înseamnă moarte din surmenaj. Asta e cea mai dramatică formă prin care munca poate ucide. Dar te poate totuşi ucide prin forme mult mai subtile. Dacă veţi munci, atunci zi de zi, puţin câte puţin, sufletul vostru este rupt, dezintegrându-se până nu mai rămâne nimic. O piatră care a fost fărâmiţată, rămânând nisip şi praf.
Există o concepţie greşită cum că munca ar fi necesară. Veţi întâlni oameni care muncesc pentru nişte job-uri mizerabile. Vă vor spune că “îşi fac traiul”. Nu fac asta. Ei mor, îşi irosesc vieţile lor uşor irosibile prin lucruri care sunt, în cel mai bun caz, inutile, şi în cel mai rău caz, dureroase.
Oamenii vă vor spune că munca vă înnobilează, că munca vă împrumută un anume fel de demnitate. Munca te face liber. Sloganul “Arbeit macht frei” a fost plasat la intrarările unor campusuri de nazişti. Complet fără sens.
Nu vă irosiţi marea parte din viaţă făcând ceea ce urâţi doar pentru ca mult prea mica parte rămasă liberă din viaţa voastră să v-o petreceţi într-un modest confort. Oricum este posibil să nu ajungeţi niciodată la acel capăt.
Rezistaţi tentaţiei de a vă angaja unei slujbe. În loc, jucaţi-vă. Găsiţi ceva ce vă place să faceţi. Şi continuaţi să faceţi asta din nou, din nou şi din nou. Veţi deveni bun la asta din două motive: pentru că vă place şi pentru că o faceţi des. În curând, aceasta va avea valoare.
Mie îmi place să mă cert. Şi îmi place limbajul. Aşa că am devenit avocat. Mă simt bine făcând asta şi aş face asta pe gratis. Dacă nu aş fi făcut asta, aş fi fost implicat în alt tip de muncă care implica scrierea de ficţiune – probabil un jurnalist de sport.
Deci ce ar trebui voi să faceţi? Vă veţi găsi propria voastră nişă. Nu-mi imaginez că ar trebui să căutaţi prea mult. Până la momentul de faţă ar trebui să aveţi o idee foarte clară despre ceea ce vă place să faceţi în viaţă. De fapt, voi îndrăzni să merg mai departe spunând că situaţia ideală ar fi ca voi să nu fiţi în stare să vă opriţi din a vă urmări pasiunile. La momentul de faţă ar trebui să ştiţi care sunt obsesiile voastre. Dacă vă place să vă mândriţi cu cunoştiinţele voastre şi să vă simţiţi superior, ar trebui să deveniţi profesor.
Găsiţi acel impuls care vă va energiza, vă va consuma, va deveni o obsesie. În fiecare zi trebuie să vă treziţi cu un entuziasm de neoprit. Dacă nu veţi face asta, veţi munci.
Marea parte din voi veţi ajunge în activităţi care implică comunicarea. Pentru cei care veţi face asta, am un al doilea mesaj pentru voi: aveţi grijă cu adevărul. Nu vă cer să îl spuneţi, să îl scrieţi, pentru că vor fi timpuri când va fi periculos şi imposibil să faceţi aşa ceva. Adevărul are marea capacitate de a lovi şi a umili, şi veţi observa că atunci cu cât sunteţi mai apropiaţi de cineva, cu atât mai mult veţi încerca să acoperiţi adevărul. De multe ori este o mare virtute să fii evaziv. În acelaşi timp este şi o mare calitate. Orice copil poate ascunde adevărul, fără a conştientiza consecinţele. Trebuie o maturitate foarte mare pentru a aprecia tăcerea.
Pentru a putea fi atenţi în legătură cu adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoaşteţi. Asta necesită o mare deschidere faţă de voi. Niciodată să nu păcăliţi persoana din oglindă.
V-am spus că viaţa voastră s-a terminat, că nu trebuie să munciţi şi că ar trebui să evitaţi să spuneţi adevărul. Acum vă spun următoarea: fiţi detestaţi.
Nu e atât de uşor cât ar suna. Ştiţi pe cineva care vă detestă? Şi totuşi fiecare figură importantă care a contribuit la rasa umană a fost urâtă nu de o singură persoană ci de multe ori de multe persoane. Acea ură este atât de puternică încât a cauzat ca acele figuri să fie abuzate, ucise, şi într-un caz faimos, bătut în cuie pe o cruce.
Unul nu trebuie să fie viclean pentru a fi detestat. De fapt, este des întâlnită situaţia în care este detestat cel care încearcă să facă ceea ce e corect din propriile principii. Este mult prea uşor să fii plăcut, practic trebuie doar să te acomodezi şi să nu ţii atât de mult la propriile principii. Astfel veţi gravita în jurul unui centru şi veţi ajunge în mediocru. Acesta nu poate fi rolul vostru. Sunt mulţi oameni mari şi răi în lume, şi nu îi ofensaţi, trebuie să fiţi voi răi din sinea voastră. Popularitatea este un semn sigur că faceţi ceva rău.
Cealaltă parte a monedei este aceasta: iubiţi.
Nu am spus „fiţi iubiţi”. Asta necesită mult prea mult compromis. Dacă unul schimbă înfăţişarea celuilalt, personalitatea şi valorile, acel cineva poate fi iubit de oricine.
De fapt, vă îndemn să iubiţi altă fiinţă umană. V-ar putea părea bizar să vă cer eu asta. V-aţi putea aştepta ca aceasta să se întâmple în mod natural, din neant. Aceast fapt este fals. Societatea modernă este anti-dragoste. Am dus un microscop tuturor pentru a scoate în evidenţă defectele lor şi dezavantajele. Este mult mai uşor să găseşti motive să nu iubeşti o persoană decât invers. Respingerea necesită un singur motiv. Dragostea necesită acceptare completă. Este o muncă grea –singurul tip de muncă pe care îl găsesc agreabil.
A iubi pe cineva are beneficii enorme. Există admiraţie, învăţare, atracţie, şi ceva care noi numim, într-un cuvânt mai potrivit, fericire. Prin a iubi pe cineva, devenim inspiraţi să ne facem pe noi mai buni din toate punctele de vedere. Învăţăm adevărata inutilitate a lucrurilor materiale. Celebrăm umanitatea. A iubi este bun pentru suflet.
Deci, a iubi pe cineva este foarte important, şi de asemenea este foarte important să alegi persoana potrivită. În ciuda culturii populare, dragostea nu se întâmplă pur şi simplu, la prima vedere, pe un ring de dans. Creşte încet, adâncindu-şi rădăcinile întâi, înainte să crească şi să înflorească. Nu este o buruiană prostească, ci un copac puternic care trece prin orice furtună.
Veţi vedea că atunci când aveţi pe cine iubi, că faţa este mult mai puţin importantă decât creierul, iar corpul este mult mai puţin important decât inima.
Veţi găsi de asemenea că nu este cea mai mare tragedie dacă dragostea voastră nu este reciprocă. Nu faceţi asta pentru a fi iubiţi înapoi. Valoarea dragostei este pentru a vă inspira pe voi.
În final, veţi observa că nu există o măsură în a iubi pe cineva. Ori nu iubiţi pe cineva, ori iubiţi cu fiecare celulă mişcătoare din corpul vostru, fără inhibiţii sau scuze. Vă consumă şi vă renaşte.
Nu munciţi. Evitaţi să spuneţi adevărul. Fiţi detestaţi. Iubiţi.
Veţi avea o viaţă ocupată. Noroc că nu există aşteptare de viaţă.
Mai jos este discursul acordat de Adrian Tan, un avocat şi de asemenea autorul cărţii “The Teenage Textbook”, ţinut pentru absolvirea promoţiei 2008 la ceremonia de convocare NTU. Hilar, dar totuşi plin de înţeles.
Trebuie să mulţumesc facultăţii şi staffului Şcolii de Comunicaţii şi Informaţii Wee Kim Wee pentru că m-au invitat să ţin acest discurs.E o minunată onoare şi privilegiu să vorbesc aici timp de 10 minute fără frică de contradicţie, defamare sau represalii. Spun asta în poziţia de Singaporean dar mai mult în poziţia de soţ.
Soţia mea este excepţională şi perfectă din toate punctele de vedere, exceptând unul. Ea este editorul unei reviste. Scopul ei e să corecteze oamenii. Deţine acest talent de mai bine de un sfert de secol, marea parte fiind exersată acasă prin certurile dintre mine şi ea.
Pe de altă parte, eu sunt un avocat. În principiu, îmi petrec întreaga zi explicând oamenilor cât de mult greşesc. Îmi câştig existenţa prin dezaprobare.
Dar în orice caz, în căsnicia noastră există o armonie perfectă. Asta pentru că de fiecare dată când un avocat şi un editor au o ceartă, cel care va câştiga dintre cei doi va fi întotdeauna soţia.
Şi aşa vreau să încep prin a da un sfat mai ales bărbaţilor: când deja i-ai câştigat inima, nu trebuie să câştigi fiecare ceartă.
Căsătoria e considerată o bornă kilometrică a vieţii. Unii dintre voi poate v-aţi căsătorit. Unii dintre voi poate nu vă veţi căsători niciodată. Unii dintre voi vă veţi căsători. Unii dintre voi veţi găsi această experienţă atât de plăcută, încât vă veţi căsători de multe, multe ori în viaţă. Foarte bine pentru voi.
Următoarea bornă de acest gen în viaţa voastră o întâlniţi astăzi: absolvirea. Sfârşitul educaţiei voastre. Aţi terminat cu tot ce ţine de învăţat.
Probabil vi s-a spus o mare minciună cum că “A învăţa e un proces lung de-o viaţă” şi astfel veţi continua să studiaţi şi să continuaţi mastere, doctorate, rezidenţiate şi aşa mai departe. Ştiţi cine vă spune toate acestea? Profesorii. Nu credeţi că e o măsură de conflict de interes? Ei sunt în această afacere de învăţat la urma urmei. Unde ar fi ei dacă nu aţi învăţa voi? Au nevoie de voi ca de nişte clienţi fideli.
Vestea bună e că ei greşesc.
Vestea rea este că nu mai aveţi nevoie de educaţie de acum încolo pentru că viaţa voastră s-a sfârşit. S-a dus. Pentru unii dintre voi poate e un şoc. Sunteţi în adolescenţă sau în începuturile vârstei de 20. Oamenii poate vă vor spune că veţi trăi 70, 80, 90 de ani. Aceasta e aşteptarea voastră de la viaţă.
Iubesc acest termen: aşteptarea de la viaţă. Cu toţii înţelegem prin asta media de viaţă a unui grup de oameni. Dar eu sunt aici să vă explic o idee mai bună, ceea ce e de fapt ce aşteptaţi voi de la viaţă.
Veţi fi foarte bucuroşi să aflaţi că acum Singapore este cotată drept cea de-a treia ţară cu cea mai înaltă aşteptare de viaţă. Suntem în urma Andorei şi Japoniei, şi la egalitate cu San Marino. E destul de clar de ce oamenii din acele ţări şi noi trăim atât de mult. Noi avem un lucru în comun: echipele noastre de fotbal sunt fără speranţă. Sunt foarte puţine şansele ca unuia din cetăţenii noştri să li se ridice pulsul prin a ne urmări cum jucăm la World Cup. Spectatorii sunt mult mai probabil să tragă un pui de somn în timpul acestui meci.
Singaporeeni au aşteptarea de viaţă 81.8 ani. Bărbaţii singaporeeni trăiesc o medie de 79,21 ani, cât timp femeile Singaporeene trăiesc cu cel puţin 5 ani mai mult, probabil pentru a folosi timpul în plus de care au nevoie în baie.
Deci, vă aflaţi aici, la vârsta de 20 de ani, crezând că mai aveţi încă 40 de ani de aici încolo. Patru decenii în care veţi trăi mult şi veţi prospera.
Veşti rele. Citiţi ziarele. Sunt oameni care mor la 50, 40, 30 de ani. Sau poate chiar imediat ce termină facultatea. Ei ar fi foarte dezamăgiţi pentru că nu au întâlnit aşteptarea lor de viaţă.
Sunt aici să vă spun asta: uitaţi orice aşteptare de viaţă.
La urma urmei, calculul e bazat pe o medie. Şi nu trebuie niciodată să vreţi să fiţi mediocru.
Revizitaţi acele aşteptări. Probabil urmăriţi să munciţi, să vă îndrăgostiţi, să vă căsătoriţi şi să creşteţi o familie. Vi s-a spus, mai ales ca absolveţi, că trebuie să vă aşteptaţi să găsiţi o slujbă care să vă plătească atât de mult, la care să munciţi atâtea ore, la care responsabilităţile să fie atât de multe.
Asta este ceea ce se aşteaptă de la voi. Iar daca voi veţi îndeplini această aşteptare, va avea un gust oribil.
Dacă voi asta aşteptaţi, vă limitaţi singuri. Vă veţi trăi viaţa în funcţie de nişte graniţe stabilite de nişte oameni mediocri. N-am nimic împotriva acestor oameni. Dar nimeni nu ar trebui să aspire să fie ca ei. Iar voi nu aveţi nevoie de ani întregi de educaţie acordaţi de unele din cele mai sclipitoare minţi din Singapore pentru a vă pregăti să fiţi mediocri.
Ceea ce voi ar trebui să faceţi este să vă pregătiţi pentru o mare încurcătură. Viaţa este o mare încurcătură. Nu sunteţi în poziţia în care să aveţi orice tip de aşteptare de la ea. Viaţa e nedreaptă. Nimic nu e în balanţă la sfârşit. Viaţa se întâmplă pur şi simplu iar voi nu aveţi niciun control asupra ei. Lucruri bune şi rele se întâmplă în fiecare zi, oră de oră, clipă de clipă. Diploma voastră este doar un foarte slab scut împotriva soartei.
Nu vă aşteptaţi la nimic. Efectiv ştergeţi toate aşteptările voastre de la viaţă. Doar trăiţi. Viaţa voastră este sfârşită din acest moment. În acest moment, aţi terminat de crescut în înalţime, fizic, sunteţi cel mai bine proporţionaţi decât veţi putea fi vreodată şi probabil arătaţi cel mai bine decât veţi putea arăta vreodată. Mai bine de atât nu se poate. De aici e jos în vale. Sau în deal. Nimeni nu ştie.
Ce înseamnă asta pentru voi? E bine că viaţa s-a sfârşit.
Din moment ce viaţa voastră s-a încheiat, sunteţi liberi. Daţi-mi voie să vă spun multele lucruri minunate care le puteţi face atâta timp cât sunteţi liberi.
Cel mai important lucru care trebuie să-l faceţi este: nu munciţi.
Munca este orice de care sunteţi competenţi să faceţi. Prin natura sa, este de nedorit.
Munca ucide. Japonezii au un termen “Karoshi”, care înseamnă moarte din surmenaj. Asta e cea mai dramatică formă prin care munca poate ucide. Dar te poate totuşi ucide prin forme mult mai subtile. Dacă veţi munci, atunci zi de zi, puţin câte puţin, sufletul vostru este rupt, dezintegrându-se până nu mai rămâne nimic. O piatră care a fost fărâmiţată, rămânând nisip şi praf.
Există o concepţie greşită cum că munca ar fi necesară. Veţi întâlni oameni care muncesc pentru nişte job-uri mizerabile. Vă vor spune că “îşi fac traiul”. Nu fac asta. Ei mor, îşi irosesc vieţile lor uşor irosibile prin lucruri care sunt, în cel mai bun caz, inutile, şi în cel mai rău caz, dureroase.
Oamenii vă vor spune că munca vă înnobilează, că munca vă împrumută un anume fel de demnitate. Munca te face liber. Sloganul “Arbeit macht frei” a fost plasat la intrarările unor campusuri de nazişti. Complet fără sens.
Nu vă irosiţi marea parte din viaţă făcând ceea ce urâţi doar pentru ca mult prea mica parte rămasă liberă din viaţa voastră să v-o petreceţi într-un modest confort. Oricum este posibil să nu ajungeţi niciodată la acel capăt.
Rezistaţi tentaţiei de a vă angaja unei slujbe. În loc, jucaţi-vă. Găsiţi ceva ce vă place să faceţi. Şi continuaţi să faceţi asta din nou, din nou şi din nou. Veţi deveni bun la asta din două motive: pentru că vă place şi pentru că o faceţi des. În curând, aceasta va avea valoare.
Mie îmi place să mă cert. Şi îmi place limbajul. Aşa că am devenit avocat. Mă simt bine făcând asta şi aş face asta pe gratis. Dacă nu aş fi făcut asta, aş fi fost implicat în alt tip de muncă care implica scrierea de ficţiune – probabil un jurnalist de sport.
Deci ce ar trebui voi să faceţi? Vă veţi găsi propria voastră nişă. Nu-mi imaginez că ar trebui să căutaţi prea mult. Până la momentul de faţă ar trebui să aveţi o idee foarte clară despre ceea ce vă place să faceţi în viaţă. De fapt, voi îndrăzni să merg mai departe spunând că situaţia ideală ar fi ca voi să nu fiţi în stare să vă opriţi din a vă urmări pasiunile. La momentul de faţă ar trebui să ştiţi care sunt obsesiile voastre. Dacă vă place să vă mândriţi cu cunoştiinţele voastre şi să vă simţiţi superior, ar trebui să deveniţi profesor.
Găsiţi acel impuls care vă va energiza, vă va consuma, va deveni o obsesie. În fiecare zi trebuie să vă treziţi cu un entuziasm de neoprit. Dacă nu veţi face asta, veţi munci.
Marea parte din voi veţi ajunge în activităţi care implică comunicarea. Pentru cei care veţi face asta, am un al doilea mesaj pentru voi: aveţi grijă cu adevărul. Nu vă cer să îl spuneţi, să îl scrieţi, pentru că vor fi timpuri când va fi periculos şi imposibil să faceţi aşa ceva. Adevărul are marea capacitate de a lovi şi a umili, şi veţi observa că atunci cu cât sunteţi mai apropiaţi de cineva, cu atât mai mult veţi încerca să acoperiţi adevărul. De multe ori este o mare virtute să fii evaziv. În acelaşi timp este şi o mare calitate. Orice copil poate ascunde adevărul, fără a conştientiza consecinţele. Trebuie o maturitate foarte mare pentru a aprecia tăcerea.
Pentru a putea fi atenţi în legătură cu adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoaşteţi. Asta necesită o mare deschidere faţă de voi. Niciodată să nu păcăliţi persoana din oglindă.
V-am spus că viaţa voastră s-a terminat, că nu trebuie să munciţi şi că ar trebui să evitaţi să spuneţi adevărul. Acum vă spun următoarea: fiţi detestaţi.
Nu e atât de uşor cât ar suna. Ştiţi pe cineva care vă detestă? Şi totuşi fiecare figură importantă care a contribuit la rasa umană a fost urâtă nu de o singură persoană ci de multe ori de multe persoane. Acea ură este atât de puternică încât a cauzat ca acele figuri să fie abuzate, ucise, şi într-un caz faimos, bătut în cuie pe o cruce.
Unul nu trebuie să fie viclean pentru a fi detestat. De fapt, este des întâlnită situaţia în care este detestat cel care încearcă să facă ceea ce e corect din propriile principii. Este mult prea uşor să fii plăcut, practic trebuie doar să te acomodezi şi să nu ţii atât de mult la propriile principii. Astfel veţi gravita în jurul unui centru şi veţi ajunge în mediocru. Acesta nu poate fi rolul vostru. Sunt mulţi oameni mari şi răi în lume, şi nu îi ofensaţi, trebuie să fiţi voi răi din sinea voastră. Popularitatea este un semn sigur că faceţi ceva rău.
Cealaltă parte a monedei este aceasta: iubiţi.
Nu am spus „fiţi iubiţi”. Asta necesită mult prea mult compromis. Dacă unul schimbă înfăţişarea celuilalt, personalitatea şi valorile, acel cineva poate fi iubit de oricine.
De fapt, vă îndemn să iubiţi altă fiinţă umană. V-ar putea părea bizar să vă cer eu asta. V-aţi putea aştepta ca aceasta să se întâmple în mod natural, din neant. Aceast fapt este fals. Societatea modernă este anti-dragoste. Am dus un microscop tuturor pentru a scoate în evidenţă defectele lor şi dezavantajele. Este mult mai uşor să găseşti motive să nu iubeşti o persoană decât invers. Respingerea necesită un singur motiv. Dragostea necesită acceptare completă. Este o muncă grea –singurul tip de muncă pe care îl găsesc agreabil.
A iubi pe cineva are beneficii enorme. Există admiraţie, învăţare, atracţie, şi ceva care noi numim, într-un cuvânt mai potrivit, fericire. Prin a iubi pe cineva, devenim inspiraţi să ne facem pe noi mai buni din toate punctele de vedere. Învăţăm adevărata inutilitate a lucrurilor materiale. Celebrăm umanitatea. A iubi este bun pentru suflet.
Deci, a iubi pe cineva este foarte important, şi de asemenea este foarte important să alegi persoana potrivită. În ciuda culturii populare, dragostea nu se întâmplă pur şi simplu, la prima vedere, pe un ring de dans. Creşte încet, adâncindu-şi rădăcinile întâi, înainte să crească şi să înflorească. Nu este o buruiană prostească, ci un copac puternic care trece prin orice furtună.
Veţi vedea că atunci când aveţi pe cine iubi, că faţa este mult mai puţin importantă decât creierul, iar corpul este mult mai puţin important decât inima.
Veţi găsi de asemenea că nu este cea mai mare tragedie dacă dragostea voastră nu este reciprocă. Nu faceţi asta pentru a fi iubiţi înapoi. Valoarea dragostei este pentru a vă inspira pe voi.
În final, veţi observa că nu există o măsură în a iubi pe cineva. Ori nu iubiţi pe cineva, ori iubiţi cu fiecare celulă mişcătoare din corpul vostru, fără inhibiţii sau scuze. Vă consumă şi vă renaşte.
Nu munciţi. Evitaţi să spuneţi adevărul. Fiţi detestaţi. Iubiţi.
Veţi avea o viaţă ocupată. Noroc că nu există aşteptare de viaţă.
miercuri, 31 martie 2010
Feminist.
Am un moment Carrie din Satc. Si am avut parte de un eveniment mai special in seara asta, putin coplesitor. Ma uimesc unele fete, femei in devenire, cum trec prin primele drame serioase ale vietii lor, neconstientizand ca in viata apar probleme mai mari de atat, si daca nu mai mari, vor fi oricum mai multe de genul. Poate sunt ipocrita ca spun asta, dar cursa e lunga si noi trebuie sa o supravietuim.
Dar totusi ma uimeste cum unele femei reusesc sa tina atatea sentimente acumulate de multe zile, si devin atat de vulnerabile si atat de sincere. Dragostea scoate cea mai mare sinceritate din om inainte si dupa relatie. In timpul unei relatii, in momentul cand te indragostesti, inveti sa minti.
Ma uimeste cat de mult se chinuie sa fie puternice, sa para ca nu le pasa, dar tot rabufneste totul din ele cu primul pahar de vin. Sau cele care sunt proaspat despartite inca traiesc dorinta de impacare. Ma uimesc cat de nervoase sunt, cat de contrariate sunt de perceptiile barbatilor in general in momentul acela, dar in acelasi timp cate sufera si cate sunt in stare sa sufere pentru a putea simti iubirea.
Ma uimeste cum in momentul in care ele sufera, sunt cele mai curajoase. Pentru ca ele totusi chiar recunosc ceea ce simt. Si ar renunta oricand la orice tip de orgoliu pentru a putea merge bine. Indiferent de persoana, in momentul in care o femeie s-a indragostit, e in stare sa suporte orice ca sa mentina acea flacara vie.
Cred ca asta e farmecul vietii, barbatii sa fie radicali si rationali si femeile vulnerabile si delasatoare. Da, sunt feminista acum, dar ma uimeste cat de mult se poate schimba o persoana in acel moment, in acel apogeu a ultimelor cateva luni, ani, de stres.
Si cel mai tare ma uimeste ca au inca puterea sa mearga mai departe. Au inca o ramasita de demnitate in ele necalcata in picioare, iar cand valurile se calmeaza, se aud pescarusii. Si pentru prima oara in ceva timp se vor calma si vor realiza ca demintatea aceea trebuie refacuta si sa mearga mai departe. Si vor trebui sa zambeasca.
Pentru toate fetele si femeile care in momentul acesta sufera, indiferent, din cauza unei despartiri recente sau nu, din cauza oricarei chestii care le-ar putea determina sa spuna "destul" si totusi continua, we salute you with all our dignity.
Dar totusi ma uimeste cum unele femei reusesc sa tina atatea sentimente acumulate de multe zile, si devin atat de vulnerabile si atat de sincere. Dragostea scoate cea mai mare sinceritate din om inainte si dupa relatie. In timpul unei relatii, in momentul cand te indragostesti, inveti sa minti.
Ma uimeste cat de mult se chinuie sa fie puternice, sa para ca nu le pasa, dar tot rabufneste totul din ele cu primul pahar de vin. Sau cele care sunt proaspat despartite inca traiesc dorinta de impacare. Ma uimesc cat de nervoase sunt, cat de contrariate sunt de perceptiile barbatilor in general in momentul acela, dar in acelasi timp cate sufera si cate sunt in stare sa sufere pentru a putea simti iubirea.
Ma uimeste cum in momentul in care ele sufera, sunt cele mai curajoase. Pentru ca ele totusi chiar recunosc ceea ce simt. Si ar renunta oricand la orice tip de orgoliu pentru a putea merge bine. Indiferent de persoana, in momentul in care o femeie s-a indragostit, e in stare sa suporte orice ca sa mentina acea flacara vie.
Cred ca asta e farmecul vietii, barbatii sa fie radicali si rationali si femeile vulnerabile si delasatoare. Da, sunt feminista acum, dar ma uimeste cat de mult se poate schimba o persoana in acel moment, in acel apogeu a ultimelor cateva luni, ani, de stres.
Si cel mai tare ma uimeste ca au inca puterea sa mearga mai departe. Au inca o ramasita de demnitate in ele necalcata in picioare, iar cand valurile se calmeaza, se aud pescarusii. Si pentru prima oara in ceva timp se vor calma si vor realiza ca demintatea aceea trebuie refacuta si sa mearga mai departe. Si vor trebui sa zambeasca.
Pentru toate fetele si femeile care in momentul acesta sufera, indiferent, din cauza unei despartiri recente sau nu, din cauza oricarei chestii care le-ar putea determina sa spuna "destul" si totusi continua, we salute you with all our dignity.
luni, 29 martie 2010
Un cuvant scurt despre generatia actuala
De un deceniu incoace, aproape 2, s-au schimbat cumplit de multe. Da, se stie ca in orice domeniu te-ai uita, statistici, muzica, filosofie, tipologii de oameni, seriale, si tot asa, sunt schimbari majore de la un deceniu la altul. Zilele astea am avut timp sa realizez ca sunt diferente majore si de la un an la altul, cel putin in urma unui training camp la care am luat parte, format doar din copii de liceu practic, plus copii de clasa a 8a, mi se pareau unele diferente uriase de comportament intre oameni de clasa a 11a si a 10a, sa nu mai zis intre cei de a 11a si a 8a, dar probabil asta e si normal sa se intample avand in vedere ca acum e perioada schimbarilor.
Oricum, lucru care l-am observat cel putin in videoclipurile si versurile de la melodiile de pe VH1 mi se par lipsite de inhibitii, doritoare de schimbari, evolutioniste, cum vreti voi. Dar nu stiu cat de bine. Miscarile Madonnei in Celebration mi se par exagerate, atat pentru varsta ei cat si pentru un clip video, dar e oricum adorat de multe tipologii de oameni pentru curajul care il arata... Cat am prins din melodia Rude Boy a Rihannei, n-am apucat sa inteleg tot, stiu doar ca spunea ceva gen "boy show me how you get it up" si "how big is it" sau ma rog, asta din ce tin minte, imi cer scuze pentru cei carora chiar le place melodia. Oricum, nu mai exista decenta as spune eu, si mai ales melodiile de genul vor sa "deschida" mintile inchise a multora, sa promoveze lipsa de inhibitii, sa isi spuna "uite, si eu as putea sa fac asta" dar nu sunt de acord sa existe totusi atat de multa ... deschidere.
Ma uitam la noua moda, toate showurile de fashion. Bluza nu e interesanta daca nu e destul de transparenta cat sa se faca macar un sfarc la model, nu e interesant daca nu arata acea "let's get naked and know each other". Nu am sa imi dau cu parerea prea mult aici, e doar ce am observat din punctul de vedere a unui om caruia nu i-a pasat niciodata de moda, tot timpul am cautat sa imi creez propria mea moda.
Cartile sau scrisul in general, s-a schimbat. Dar si discutam cu tatal meu, prefer o poezie de Eminescu care are totusi decenta in ea, nu versuri de genul "iau in palma urina iubitei mele si mi-o preling pe corp". Nu stiu unde am citit asta, nu cred ca e exact asa, dar sunt sigura ca am citit ceva in genul asta sigur. Si mai multe carti care le-am citit de curand, scrise de scriitori relativ noi, cu carti chiar apreciate pe recenziile de pe net, nu ma impresioneaza de niciun fel. Cel putin Zero grade kelvin de care eram foarte curioasa sa o citesc, dupa ce am citit-o am ramas dezamagita, pentru ca poate stilul mi se parea prea deschis si prea multe detalii despre sex, si nu doar unul normal, si nu erau subtile deloc. Si nu cred ca pot spune despre mine ca am o gandire conservatoare de pe vremea comunismului pentru ca totusi nici n-am reusit sa traiesc macar cativa ani in perioada aceea. Mi se par doar deplasate multe din lucrurile care se intampla acum, si pur si simplu nu exista subtilitate. Nu spun, si eu sunt deschisa, si eu discut despre una alta, si eu sunt relativ dezinhibata, dar in acelasi timp cred eu subtila.
La urma urmei, nu schimb nimic in lume cu parerea mea, dar cred eu ca e bine sa se pastreze o parte din decenta si sensul acestui cuvant sa nu se piarda sau sa se schimbe sau sa devina mult prea relativ pentru a putea fi discutat.
Oricum, lucru care l-am observat cel putin in videoclipurile si versurile de la melodiile de pe VH1 mi se par lipsite de inhibitii, doritoare de schimbari, evolutioniste, cum vreti voi. Dar nu stiu cat de bine. Miscarile Madonnei in Celebration mi se par exagerate, atat pentru varsta ei cat si pentru un clip video, dar e oricum adorat de multe tipologii de oameni pentru curajul care il arata... Cat am prins din melodia Rude Boy a Rihannei, n-am apucat sa inteleg tot, stiu doar ca spunea ceva gen "boy show me how you get it up" si "how big is it" sau ma rog, asta din ce tin minte, imi cer scuze pentru cei carora chiar le place melodia. Oricum, nu mai exista decenta as spune eu, si mai ales melodiile de genul vor sa "deschida" mintile inchise a multora, sa promoveze lipsa de inhibitii, sa isi spuna "uite, si eu as putea sa fac asta" dar nu sunt de acord sa existe totusi atat de multa ... deschidere.
Ma uitam la noua moda, toate showurile de fashion. Bluza nu e interesanta daca nu e destul de transparenta cat sa se faca macar un sfarc la model, nu e interesant daca nu arata acea "let's get naked and know each other". Nu am sa imi dau cu parerea prea mult aici, e doar ce am observat din punctul de vedere a unui om caruia nu i-a pasat niciodata de moda, tot timpul am cautat sa imi creez propria mea moda.
Cartile sau scrisul in general, s-a schimbat. Dar si discutam cu tatal meu, prefer o poezie de Eminescu care are totusi decenta in ea, nu versuri de genul "iau in palma urina iubitei mele si mi-o preling pe corp". Nu stiu unde am citit asta, nu cred ca e exact asa, dar sunt sigura ca am citit ceva in genul asta sigur. Si mai multe carti care le-am citit de curand, scrise de scriitori relativ noi, cu carti chiar apreciate pe recenziile de pe net, nu ma impresioneaza de niciun fel. Cel putin Zero grade kelvin de care eram foarte curioasa sa o citesc, dupa ce am citit-o am ramas dezamagita, pentru ca poate stilul mi se parea prea deschis si prea multe detalii despre sex, si nu doar unul normal, si nu erau subtile deloc. Si nu cred ca pot spune despre mine ca am o gandire conservatoare de pe vremea comunismului pentru ca totusi nici n-am reusit sa traiesc macar cativa ani in perioada aceea. Mi se par doar deplasate multe din lucrurile care se intampla acum, si pur si simplu nu exista subtilitate. Nu spun, si eu sunt deschisa, si eu discut despre una alta, si eu sunt relativ dezinhibata, dar in acelasi timp cred eu subtila.
La urma urmei, nu schimb nimic in lume cu parerea mea, dar cred eu ca e bine sa se pastreze o parte din decenta si sensul acestui cuvant sa nu se piarda sau sa se schimbe sau sa devina mult prea relativ pentru a putea fi discutat.
marți, 16 martie 2010
Oh, grow up!
E atat de ciudat sa redecorezi cand esti la o varsta fragila si usor atasabil de obiecte...
Am hotarat dupa cativa ani buni, cu o camera plina de poze si postere(nu postere cu formatii stupide, postere de la evenimente la care am participat sau am organizat), biletele, memorii inconjurandu-ma, am realizat ca totusi atatea memorii in doar 4 pereti e prea mult pentru un adolescent pierdut si confuz si care are inca multe de invatat despre viata.
Am dat jos tot, am strans toate memoriile acestea intr-un loc, cel putin sa fie ascunse in marea parte a timpului, sa le vad doar cand chiar imi este dor... Si e foarte dureros sa faci aceasta "redecorare". E un fel de a da cu vopsea peste inima, incercand sa ascunzi ca era rupta pe alocuri. E dureros cand dupa multi ani esti obisnuit sa te intorci sa te uiti la camera, si sa iti sara in ochi toate, sa iti aduci aminte in fiecare zi de tot... Cred ca de-aia adultii devin uituci, pentru ca sunt obisnuiti sa ingroape toate lucrurile care dor pentru ca au trecut, sa le ingroape intr-un sertaras care e mai bine sa nu se deschida tot timpul. Mi se pare atat de gol sa vad un dulap simplu, cu o oglinda pe el si atat. Dar e ca si cum mi-as spune "it's time to grow up". E timpul sa renunt la toate prostiile care da, inviorau camera, dar nu stiu cat bun mi-aduceau mie.
Devine o camera simpla si matura. De ce prin simplitate definim maturitatea? Pentru ca probabil asta inseamna sa fii matur, sau cel putin intelept. Pentru ca la un moment dat deciziile cele mai bune sunt cele simple. Cele in care eviti tot dezastrul, toata drama, te axezi pe exact ce trebuie si o iei pe calea cea mai scurta. Asta doar pentru a ramane cat de cat calm, lipsit de agitatie si pentru a evita un stop cardiac la o varsta ambigua pentru asa ceva.
Cel mai probabil, apar multe semne de intrebare dupa articolul asta, dar ma simt cum incerc constant sa-mi reamintesc ca e timpul sa cresc, si sa las copilariile in urma, sa consider un capitol incheiat si sa pornesc pe drumul deciziilor. Now ain't that a bitch.
Am hotarat dupa cativa ani buni, cu o camera plina de poze si postere(nu postere cu formatii stupide, postere de la evenimente la care am participat sau am organizat), biletele, memorii inconjurandu-ma, am realizat ca totusi atatea memorii in doar 4 pereti e prea mult pentru un adolescent pierdut si confuz si care are inca multe de invatat despre viata.
Am dat jos tot, am strans toate memoriile acestea intr-un loc, cel putin sa fie ascunse in marea parte a timpului, sa le vad doar cand chiar imi este dor... Si e foarte dureros sa faci aceasta "redecorare". E un fel de a da cu vopsea peste inima, incercand sa ascunzi ca era rupta pe alocuri. E dureros cand dupa multi ani esti obisnuit sa te intorci sa te uiti la camera, si sa iti sara in ochi toate, sa iti aduci aminte in fiecare zi de tot... Cred ca de-aia adultii devin uituci, pentru ca sunt obisnuiti sa ingroape toate lucrurile care dor pentru ca au trecut, sa le ingroape intr-un sertaras care e mai bine sa nu se deschida tot timpul. Mi se pare atat de gol sa vad un dulap simplu, cu o oglinda pe el si atat. Dar e ca si cum mi-as spune "it's time to grow up". E timpul sa renunt la toate prostiile care da, inviorau camera, dar nu stiu cat bun mi-aduceau mie.
Devine o camera simpla si matura. De ce prin simplitate definim maturitatea? Pentru ca probabil asta inseamna sa fii matur, sau cel putin intelept. Pentru ca la un moment dat deciziile cele mai bune sunt cele simple. Cele in care eviti tot dezastrul, toata drama, te axezi pe exact ce trebuie si o iei pe calea cea mai scurta. Asta doar pentru a ramane cat de cat calm, lipsit de agitatie si pentru a evita un stop cardiac la o varsta ambigua pentru asa ceva.
Cel mai probabil, apar multe semne de intrebare dupa articolul asta, dar ma simt cum incerc constant sa-mi reamintesc ca e timpul sa cresc, si sa las copilariile in urma, sa consider un capitol incheiat si sa pornesc pe drumul deciziilor. Now ain't that a bitch.
luni, 22 februarie 2010
Life and how to survive it
E varianta in engleza, dar aia in romana e in decurs de traducere(de mine), dar incercati asa, suna mult mai bine:D
Below is a speech to the graduating class of 2008 at NTU convocation ceremony last week by Adrian Tan, a litigation lawyer and the author of The Teenage Textbook. Read it! It's hilarious but very meaningful.
I must say thank you to the faculty and staff of the Wee Kim Wee School of Communication and Information for inviting me to give your convocation address. It’s a wonderful honour and a privilege for me to speak here for ten minutes without fear of contradiction, defamation or retaliation. I say this as a Singaporean and more so as a husband.
My wife is a wonderful person and perfect in every way except one. She is the editor of a magazine. She corrects people for a living. She has honed her expert skills over a quarter of a century, mostly by practising at home during conversations between her and me.
On the other hand, I am a litigator. Essentially, I spend my day telling people how wrong they are. I make my living being disagreeable.
Nevertheless, there is perfect harmony in our matrimonial home. That is because when an editor and a litigator have an argument, the one who triumphs is always the wife.
And so I want to start by giving one piece of advice to the men: when you’ve already won her heart, you don’t need to win every argument.
Marriage is considered one milestone of life. Some of you may already be married. Some of you may never be married. Some of you will be married. Some of you will enjoy the experience so much, you will be married many, many times. Good for you.
The next big milestone in your life is today: your graduation. The end of education. You’re done learning.
You’ve probably been told the big lie that “Learning is a lifelong process” and that therefore you will continue studying and taking masters’ degrees and doctorates and professorships and so on. You know the sort of people who tell you that? Teachers. Don’t you think there is some measure of conflict of interest? They are in the business of learning, after all. Where would they be without you? They need you to be repeat customers.
The good news is that they’re wrong.
The bad news is that you don’t need further education because your entire life is over. It is gone. That may come as a shock to some of you. You’re in your teens or early twenties. People may tell you that you will live to be 70, 80, 90 years old. That is your life expectancy.
I love that term: life expectancy. We all understand the term to mean the average life span of a group of people. But I’m here to talk about a bigger idea, which is what you expect from your life.
You may be very happy to know that Singapore is currently ranked as the country with the third highest life expectancy. We are behind Andorra and Japan, and tied with San Marino. It seems quite clear why people in those countries, and ours, live so long. We share one thing in common: our football teams are all hopeless. There’s very little danger of any of our citizens having their pulses raised by watching us play in the World Cup. Spectators are more likely to be lulled into a gentle and restful nap.
Singaporeans have a life expectancy of 81.8 years. Singapore men live to an average of 79.21 years, while Singapore women live more than five years longer, probably to take into account the additional time they need to spend in the bathroom.
So here you are, in your twenties, thinking that you’ll have another 40 years to go. Four decades in which to live long and prosper.
Bad news. Read the papers. There are people dropping dead when they’re 50, 40, 30 years old. Or quite possibly just after finishing their convocation. They would be very disappointed that they didn’t meet their life expectancy.
I’m here to tell you this. Forget about your life expectancy.
After all, it’s calculated based on an average. And you never, ever want to expect being average.
Revisit those expectations. You might be looking forward to working, falling in love, marrying, raising a family. You are told that, as graduates, you should expect to find a job paying so much, where your hours are so much, where your responsibilities are so much.
That is what is expected of you. And if you live up to it, it will be an awful waste.
If you expect that, you will be limiting yourself. You will be living your life according to boundaries set by average people. I have nothing against average people. But no one should aspire to be them. And you don’t need years of education by the best minds in Singapore to prepare you to be average.
What you should prepare for is mess. Life’s a mess. You are not entitled to expect anything from it. Life is not fair. Everything does not balance out in the end. Life happens, and you have no control over it. Good and bad things happen to you day by day, hour by hour, moment by moment. Your degree is a poor armour against fate.
Don’t expect anything. Erase all life expectancies. Just live. Your life is over as of today. At this point in time, you have grown as tall as you will ever be, you are physically the fittest you will ever be in your entire life and you are probably looking the best that you will ever look. This is as good as it gets. It is all downhill from here. Or up. No one knows.
What does this mean for you? It is good that your life is over.
Since your life is over, you are free. Let me tell you the many wonderful things that you can do when you are free.
The most important is this: do not work.
Work is anything that you are compelled to do. By its very nature, it is undesirable.
Work kills. The Japanese have a term “Karoshi”, which means death from overwork. That’s the most dramatic form of how work can kill. But it can also kill you in more subtle ways. If you work, then day by day, bit by bit, your soul is chipped away, disintegrating until there’s nothing left. A rock has been ground into sand and dust.
There’s a common misconception that work is necessary. You will meet people working at miserable jobs. They tell you they are “making a living”. No, they’re not. They’re dying, frittering away their fast-extinguishing lives doing things which are, at best, meaningless and, at worst, harmful.
People will tell you that work ennobles you, that work lends you a certain dignity. Work makes you free. The slogan "Arbeit macht frei" was placed at the entrances to a number of Nazi concentration camps. Utter nonsense.
Do not waste the vast majority of your life doing something you hate so that you can spend the small remainder sliver of your life in modest comfort. You may never reach that end anyway.
Resist the temptation to get a job. Instead, play. Find something you enjoy doing. Do it. Over and over again. You will become good at it for two reasons: you like it, and you do it often. Soon, that will have value in itself.
I like arguing, and I love language. So, I became a litigator. I enjoy it and I would do it for free. If I didn’t do that, I would’ve been in some other type of work that still involved writing fiction – probably a sports journalist.
So what should you do? You will find your own niche. I don’t imagine you will need to look very hard. By this time in your life, you will have a very good idea of what you will want to do. In fact, I’ll go further and say the ideal situation would be that you will not be able to stop yourself pursuing your passions. By this time you should know what your obsessions are. If you enjoy showing off your knowledge and feeling superior, you might become a teacher.
Find that pursuit that will energise you, consume you, become an obsession. Each day, you must rise with a restless enthusiasm. If you don’t, you are working.
Most of you will end up in activities which involve communication. To those of you I have a second message: be wary of the truth. I’m not asking you to speak it, or write it, for there are times when it is dangerous or impossible to do those things. The truth has a great capacity to offend and injure, and you will find that the closer you are to someone, the more care you must take to disguise or even conceal the truth. Often, there is great virtue in being evasive, or equivocating. There is also great skill. Any child can blurt out the truth, without thought to the consequences. It takes great maturity to appreciate the value of silence.
In order to be wary of the truth, you must first know it. That requires great frankness to yourself. Never fool the person in the mirror.
I have told you that your life is over, that you should not work, and that you should avoid telling the truth. I now say this to you: be hated.
It’s not as easy as it sounds. Do you know anyone who hates you? Yet every great figure who has contributed to the human race has been hated, not just by one person, but often by a great many. That hatred is so strong it has caused those great figures to be shunned, abused, murdered and in one famous instance, nailed to a cross.
One does not have to be evil to be hated. In fact, it’s often the case that one is hated precisely because one is trying to do right by one’s own convictions. It is far too easy to be liked, one merely has to be accommodating and hold no strong convictions. Then one will gravitate towards the centre and settle into the average. That cannot be your role. There are a great many bad people in the world, and if you are not offending them, you must be bad yourself. Popularity is a sure sign that you are doing something wrong.
The other side of the coin is this: fall in love.
I didn’t say “be loved”. That requires too much compromise. If one changes one’s looks, personality and values, one can be loved by anyone.
Rather, I exhort you to love another human being. It may seem odd for me to tell you this. You may expect it to happen naturally, without deliberation. That is false. Modern society is anti-love. We’ve taken a microscope to everyone to bring out their flaws and shortcomings. It far easier to find a reason not to love someone, than otherwise. Rejection requires only one reason. Love requires complete acceptance. It is hard work – the only kind of work that I find palatable.
Loving someone has great benefits. There is admiration, learning, attraction and something which, for the want of a better word, we call happiness. In loving someone, we become inspired to better ourselves in every way. We learn the truth worthlessness of material things. We celebrate being human. Loving is good for the soul.
Loving someone is therefore very important, and it is also important to choose the right person. Despite popular culture, love doesn’t happen by chance, at first sight, across a crowded dance floor. It grows slowly, sinking roots first before branching and blossoming. It is not a silly weed, but a mighty tree that weathers every storm.
You will find, that when you have someone to love, that the face is less important than the brain, and the body is less important than the heart.
You will also find that it is no great tragedy if your love is not reciprocated. You are not doing it to be loved back. Its value is to inspire you.
Finally, you will find that there is no half-measure when it comes to loving someone. You either don’t, or you do with every cell in your body, completely and utterly, without reservation or apology. It consumes you, and you are reborn, all the better for it.
Don’t work. Avoid telling the truth. Be hated. Love someone.
You’re going to have a busy life. Thank goodness there’s no life expectancy.
Below is a speech to the graduating class of 2008 at NTU convocation ceremony last week by Adrian Tan, a litigation lawyer and the author of The Teenage Textbook. Read it! It's hilarious but very meaningful.
I must say thank you to the faculty and staff of the Wee Kim Wee School of Communication and Information for inviting me to give your convocation address. It’s a wonderful honour and a privilege for me to speak here for ten minutes without fear of contradiction, defamation or retaliation. I say this as a Singaporean and more so as a husband.
My wife is a wonderful person and perfect in every way except one. She is the editor of a magazine. She corrects people for a living. She has honed her expert skills over a quarter of a century, mostly by practising at home during conversations between her and me.
On the other hand, I am a litigator. Essentially, I spend my day telling people how wrong they are. I make my living being disagreeable.
Nevertheless, there is perfect harmony in our matrimonial home. That is because when an editor and a litigator have an argument, the one who triumphs is always the wife.
And so I want to start by giving one piece of advice to the men: when you’ve already won her heart, you don’t need to win every argument.
Marriage is considered one milestone of life. Some of you may already be married. Some of you may never be married. Some of you will be married. Some of you will enjoy the experience so much, you will be married many, many times. Good for you.
The next big milestone in your life is today: your graduation. The end of education. You’re done learning.
You’ve probably been told the big lie that “Learning is a lifelong process” and that therefore you will continue studying and taking masters’ degrees and doctorates and professorships and so on. You know the sort of people who tell you that? Teachers. Don’t you think there is some measure of conflict of interest? They are in the business of learning, after all. Where would they be without you? They need you to be repeat customers.
The good news is that they’re wrong.
The bad news is that you don’t need further education because your entire life is over. It is gone. That may come as a shock to some of you. You’re in your teens or early twenties. People may tell you that you will live to be 70, 80, 90 years old. That is your life expectancy.
I love that term: life expectancy. We all understand the term to mean the average life span of a group of people. But I’m here to talk about a bigger idea, which is what you expect from your life.
You may be very happy to know that Singapore is currently ranked as the country with the third highest life expectancy. We are behind Andorra and Japan, and tied with San Marino. It seems quite clear why people in those countries, and ours, live so long. We share one thing in common: our football teams are all hopeless. There’s very little danger of any of our citizens having their pulses raised by watching us play in the World Cup. Spectators are more likely to be lulled into a gentle and restful nap.
Singaporeans have a life expectancy of 81.8 years. Singapore men live to an average of 79.21 years, while Singapore women live more than five years longer, probably to take into account the additional time they need to spend in the bathroom.
So here you are, in your twenties, thinking that you’ll have another 40 years to go. Four decades in which to live long and prosper.
Bad news. Read the papers. There are people dropping dead when they’re 50, 40, 30 years old. Or quite possibly just after finishing their convocation. They would be very disappointed that they didn’t meet their life expectancy.
I’m here to tell you this. Forget about your life expectancy.
After all, it’s calculated based on an average. And you never, ever want to expect being average.
Revisit those expectations. You might be looking forward to working, falling in love, marrying, raising a family. You are told that, as graduates, you should expect to find a job paying so much, where your hours are so much, where your responsibilities are so much.
That is what is expected of you. And if you live up to it, it will be an awful waste.
If you expect that, you will be limiting yourself. You will be living your life according to boundaries set by average people. I have nothing against average people. But no one should aspire to be them. And you don’t need years of education by the best minds in Singapore to prepare you to be average.
What you should prepare for is mess. Life’s a mess. You are not entitled to expect anything from it. Life is not fair. Everything does not balance out in the end. Life happens, and you have no control over it. Good and bad things happen to you day by day, hour by hour, moment by moment. Your degree is a poor armour against fate.
Don’t expect anything. Erase all life expectancies. Just live. Your life is over as of today. At this point in time, you have grown as tall as you will ever be, you are physically the fittest you will ever be in your entire life and you are probably looking the best that you will ever look. This is as good as it gets. It is all downhill from here. Or up. No one knows.
What does this mean for you? It is good that your life is over.
Since your life is over, you are free. Let me tell you the many wonderful things that you can do when you are free.
The most important is this: do not work.
Work is anything that you are compelled to do. By its very nature, it is undesirable.
Work kills. The Japanese have a term “Karoshi”, which means death from overwork. That’s the most dramatic form of how work can kill. But it can also kill you in more subtle ways. If you work, then day by day, bit by bit, your soul is chipped away, disintegrating until there’s nothing left. A rock has been ground into sand and dust.
There’s a common misconception that work is necessary. You will meet people working at miserable jobs. They tell you they are “making a living”. No, they’re not. They’re dying, frittering away their fast-extinguishing lives doing things which are, at best, meaningless and, at worst, harmful.
People will tell you that work ennobles you, that work lends you a certain dignity. Work makes you free. The slogan "Arbeit macht frei" was placed at the entrances to a number of Nazi concentration camps. Utter nonsense.
Do not waste the vast majority of your life doing something you hate so that you can spend the small remainder sliver of your life in modest comfort. You may never reach that end anyway.
Resist the temptation to get a job. Instead, play. Find something you enjoy doing. Do it. Over and over again. You will become good at it for two reasons: you like it, and you do it often. Soon, that will have value in itself.
I like arguing, and I love language. So, I became a litigator. I enjoy it and I would do it for free. If I didn’t do that, I would’ve been in some other type of work that still involved writing fiction – probably a sports journalist.
So what should you do? You will find your own niche. I don’t imagine you will need to look very hard. By this time in your life, you will have a very good idea of what you will want to do. In fact, I’ll go further and say the ideal situation would be that you will not be able to stop yourself pursuing your passions. By this time you should know what your obsessions are. If you enjoy showing off your knowledge and feeling superior, you might become a teacher.
Find that pursuit that will energise you, consume you, become an obsession. Each day, you must rise with a restless enthusiasm. If you don’t, you are working.
Most of you will end up in activities which involve communication. To those of you I have a second message: be wary of the truth. I’m not asking you to speak it, or write it, for there are times when it is dangerous or impossible to do those things. The truth has a great capacity to offend and injure, and you will find that the closer you are to someone, the more care you must take to disguise or even conceal the truth. Often, there is great virtue in being evasive, or equivocating. There is also great skill. Any child can blurt out the truth, without thought to the consequences. It takes great maturity to appreciate the value of silence.
In order to be wary of the truth, you must first know it. That requires great frankness to yourself. Never fool the person in the mirror.
I have told you that your life is over, that you should not work, and that you should avoid telling the truth. I now say this to you: be hated.
It’s not as easy as it sounds. Do you know anyone who hates you? Yet every great figure who has contributed to the human race has been hated, not just by one person, but often by a great many. That hatred is so strong it has caused those great figures to be shunned, abused, murdered and in one famous instance, nailed to a cross.
One does not have to be evil to be hated. In fact, it’s often the case that one is hated precisely because one is trying to do right by one’s own convictions. It is far too easy to be liked, one merely has to be accommodating and hold no strong convictions. Then one will gravitate towards the centre and settle into the average. That cannot be your role. There are a great many bad people in the world, and if you are not offending them, you must be bad yourself. Popularity is a sure sign that you are doing something wrong.
The other side of the coin is this: fall in love.
I didn’t say “be loved”. That requires too much compromise. If one changes one’s looks, personality and values, one can be loved by anyone.
Rather, I exhort you to love another human being. It may seem odd for me to tell you this. You may expect it to happen naturally, without deliberation. That is false. Modern society is anti-love. We’ve taken a microscope to everyone to bring out their flaws and shortcomings. It far easier to find a reason not to love someone, than otherwise. Rejection requires only one reason. Love requires complete acceptance. It is hard work – the only kind of work that I find palatable.
Loving someone has great benefits. There is admiration, learning, attraction and something which, for the want of a better word, we call happiness. In loving someone, we become inspired to better ourselves in every way. We learn the truth worthlessness of material things. We celebrate being human. Loving is good for the soul.
Loving someone is therefore very important, and it is also important to choose the right person. Despite popular culture, love doesn’t happen by chance, at first sight, across a crowded dance floor. It grows slowly, sinking roots first before branching and blossoming. It is not a silly weed, but a mighty tree that weathers every storm.
You will find, that when you have someone to love, that the face is less important than the brain, and the body is less important than the heart.
You will also find that it is no great tragedy if your love is not reciprocated. You are not doing it to be loved back. Its value is to inspire you.
Finally, you will find that there is no half-measure when it comes to loving someone. You either don’t, or you do with every cell in your body, completely and utterly, without reservation or apology. It consumes you, and you are reborn, all the better for it.
Don’t work. Avoid telling the truth. Be hated. Love someone.
You’re going to have a busy life. Thank goodness there’s no life expectancy.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)