Micul Paris

Bucuresti. Orasul in care agitatia este inimaginabila, orasul in care timpul se dilata si contracteaza, in care diversitatea oamenilor este de necrezut, in care "atentie se inchid usile" se aude de cel putin 2 ori pe zi. Orasul in care cersetorii sunt cei mai inventivi, in care locurile de parcare sunt aproape invizibile, in care strazile sunt aberante si soferii nebuni, in care simti ca traiesti si ca trebuie sa alergi. Unde trebuie sa tii ritmul cu restul.
Este locul unde emotiile nu-si mai au sens, unde sentimentele sunt de domeniul trecutului. Unde iubirea este superficiala, si nu mai simti nimic. Este locul care pur si simplu iti dovedeste toate parerile despre oameni. Si toata falsitatea este deodata normala.
In momentul in care devii si tu ca ei, si hotarasti sa iti arunci din principiile tale pentru a putea tine pasul... atunci esti cu adevarat in Bucuresti.

Sau probabil nici nu tine de oras. Probabil e doar o proba mai serioasa despre cat de mult trebuie sa fii independent. Si probabil e doar varsta. Sau poate sunt doar eu.

Cred ca nu orasul unde ai copilarit sau casa/apartamentul unde ai stat atata timp se poate numi acasa. Cred ca in momentul cand ai bagat un picior in lumea adevarata, cred ca atunci deja de desprinzi de casa, cred ca deja acasa inseamna de fapt perioada de viata, cand totul este linistit si la locul lui.

Am sa profit de acasa...