Enter

Mi-am privit viața printr-un fel de flashback, să văd ce s-a întâmplat până acum, ce sunt....

Nu, nu-mi place ce-am scris.

Aș vrea să mă adresez oamenilor care abia își încep viața. Cei care realizează că e timpul să o înceapă. Fie că ei sunt a 9a, fie că sunt a 12a, fie că au 30 de ani.

Nu, that doesn't sound right at all.
Ah fuck it, am să scriu cât pot din suflet.

Reciteam multe din postările nefinalizate de-a lungul anilor, mă uitam peste diverse articole din revistele școlii. Și am realizat cât am evoluat dar și cât am pierdut din mine. Exista un timp când puteam să mă deschid mult mai ușor. Nu oamenilor, că scepticismul meu la acest capitol crește proporțional cu vârsta. Dar îmi găseam evadarea în scris. Wasn't ever really really good at it, but people seemed to have appreciated it. În orice caz, scopul era îndeplinit, acela de a mă simți eu eliberată de niște gânduri, realizând și imaginația mea destul de bogată. Am realizat cum sufletul mi s-a închis, încet încet, și ușurința de spune tot verde în față s-a diminuat ... proporțional cu vârsta. Da, nu mai sunt la fel de egoistă, da, nu mai sunt "all talk, no listen". Acum pot să-mi stăpânesc orgoliul și să am o răbdare ieșită total din comun pentru mine. Și încă mai am mult de învățat. Dar, simt cum devin serioasă, și pierd din mine mult. Și nu mai iubesc cu aceeași flacără. Oamenii mi-au distrus ușor ușor flacăra, fără ca ei să realizeze, și m-am lăsat influențată de cotidian. Nu mai am acel spirit boem despre care am menționat în prima mea încercare de scriere a postului. (De fapt, acum când dau un scroll up, văd că acea descriere boemă intră la cele care le-am backspace-uit). Am lăsat alea pentru că efectiv mă plictisisem de dat backspace în continuu. Nu-mi place ce a ieșit, dar am zis că dacă nu încep să îl duc până la capăt, va fi încă un post intrat între postările mele nefinalizate.

Am realizat că nu îmi mai pasă atât de mult. Nu mai am aceleași drame. Și într-un fel e tristă maturizarea asta, takes out all the fun of life. Mi-aș dori să rămân un copil, să pot să mă strâmb în oglindă, să pot să mai simt bucuria sinceră când primeam o păpușă Barbie originală, cu păr adevărat, nu păr din plastic și enervant. Mi-aș dori în același timp să pot lua deciziile corecte, pentru că știu că viața aici începe și acum începe să se complice. Să rămân veșnic un copil care nu are alte dureri în viață decât să se joace, să simtă, și să realizeze cât mai târziu ce îl așteaptă de fapt. Și să creadă în Moș Crăciun până târziu în generală. Ah, cu toate astea, să am permis. Sentimentul când conduci e genial.

8.07.2009
Vreau o poza in care zambesc.
Una in care zambesc sincer, fara cearcane, plina de cosuri, plina de orice daca e nevoie dar sa simt ca totusi am simtit un strop de ceva numit fericire.

Am realizat că nu pot cere fericire. Și că cel mai bine e să nu încerci să îți pui întrebarea "ce e fericirea?", ci să te simți bine cât poți de des, să nu stai să analizezi când are loc fericirea. Am avut plăcuta surpriză să realizez după mult timp... că sunt fericită. Deși poate am pierdut multe din cele mai importante persoane din viața mea, deși a fost greu să ajung aici... Sunt fericită. Pentru că am avut parte de experiențe și trăiri care nimeni nu le poate avea.

7.08.2009

Cred ca cel mai bine simti marea nu atunci cand esti inconjurata de bine si de prieteni, ci atunci cand esti singur.
Marea a reusit sa imi ofere linistea de care aveam nevoie. A inghitit in sec si a ascultat tot ce am avut de spus, m-a invelit cand mi-era frig si in special m-a lasat sa plutesc atunci cand poate nu vroiam sa mai raman la suprafata. Dar a stiut sa ma ascunda cand nu vroiam sa ma vada nimeni.

Am realizat că marea mi-a fost acolo tot timpul. Nu am simțit-o niciodată la fel ca ceilalți, am simțit-o diferit, și am știut că și ea mă vedea pe mine diferit față de restul. Cumva, tot timpul am fost în același ritm cu ea.

10.08.2009
Si iata-ma aici. Din nou.
Acum 17 ani urlam si plangeam si distrugeam psihic unele persoane.
Acum toate astea le fac in interiorul meu, in liniste si mai dureros.
E... liniste. A trecut totul ca o zi frumoasa de mai. Tacuta si fara surprize. Fara asteptari.

17 ani. Parcă au trecut secole de atunci. Parcă încă eram revoltată de tot, parcă încă simt furia de atunci, hormonii care îmi făceau cele mai pesimiste gânduri. Parcă ..

12.09.2009

Si a trecut. Gata cu maieurile (indiferent cum s-ar scrie), gata cu pantalonii scurti, cu grijile de greutate, gata cu plimbatul in continuu cu trenul, gata cu dramele. Am supravietuit inca o vara.

Și am supraviețuit multe veri de atunci. Bine, de fapt doar una, dar plină de... tot.

Și încă câte și câte postări nefinalizate. Cred că toată lumea are postări nefinalizate. Fie ele într-un notepad, fie pe un sfârșit de caiet de mate plin de limite și integrale, fie doar în capul lor, uitate și aruncate într-un sertar, dar care stârnesc o tresărire în colțul buzelor. Curios mi se pare cum toată lumea reacționează la genul acesta de postări nefinalizate, ca și cum ar spune "naiv". Ca și cum am crescut toți incredibil de atunci. Oare?

E timpul să închei. Și e timpul să deschid ochii la ceea ce urmează în fața mea. Și desigur, să am grijă să nu mai scap frâna de la mașină, și să încerc să nu mai înec motorul. There's a big life ahead of ya, kid. Start enjoying it.

*Heh. Naive*

-Finalizat-

Senzație de duminică dimineața

Un vis sadic, un moment de speranță, o melodie genială și o dorință arzătoare pentru o cafea. Nu sunt omul cafelei, niciodată n-am tânjit atât de tare după o cafea cât să am senzația că adorm pe picioarele mele dacă nu am cafeaua în față. E doar un fel de obicei, prost poate, dar care îmi creează speranța aia de ”hai să mai merg o zi„.

Am visat că eram la mare. Am visat cum râdeam, cum nu spusesem mamei că am plecat, am visat cum nu răspundea la telefon măcar cât să-i spun ”mamă, sunt în Vamă, nu-ți fă griji, eu doar vreau să simt”. Am visat că vroiam să iau trenu din Constinești înapoi în Constanța ca să iau altul spre Mangalia. Și dimineață am primit wake-up call-ul la propriu, care zicea ”Încă ai Bac, nu-ți fă griji”. Și m-am uitat pe geam și era zăpada peste tot. Și o durere de cap m-a luat. Era liniște. Când m-am uitat la ceas, o limbă a ceasului era spre 12, una spre 9. Prima impresie a fost că e 12 fără un sfert, că am dormit ca ultima scroafă, că am atâtea de făcut, că n-am timp de vise despre mare. Când m-am trezit mai bine, am văzut că de fapt era 9 fix. Și da, m-am trântit înapoi cu fața în pernă, revoltată că mă trezesc atât de devreme într-o duminică atât de liniștită. Pisicile hoinăreau prin casă, dar tiptil de tot. Nu se auzea nimic, se vedea doar lumina orbitoare de la zăpada împrăștiată peste tot. Ironic, de altfel, cum de la un vis atât de călduros, să intru in așa o vreme rece. De altfel, și sufletul mi-e rece de-un timp încoace. Și nu vreau să-l pierd pe drum.

Vreau să vină vara, chiar dacă majoritatea celor în situația mea vor să amâne cât mai mult, eu vreau să termin. Știu, Bacul n-ar trebui să fie atât de solicitant, dar obișnuiesc să mă agit cât mai mult pentru chestiile cele mai mici. E felul meu de a fi.

You can buy me with a coffee, i'm so cheap.