Un vis sadic, un moment de speranță, o melodie genială și o dorință arzătoare pentru o cafea. Nu sunt omul cafelei, niciodată n-am tânjit atât de tare după o cafea cât să am senzația că adorm pe picioarele mele dacă nu am cafeaua în față. E doar un fel de obicei, prost poate, dar care îmi creează speranța aia de ”hai să mai merg o zi„.
Am visat că eram la mare. Am visat cum râdeam, cum nu spusesem mamei că am plecat, am visat cum nu răspundea la telefon măcar cât să-i spun ”mamă, sunt în Vamă, nu-ți fă griji, eu doar vreau să simt”. Am visat că vroiam să iau trenu din Constinești înapoi în Constanța ca să iau altul spre Mangalia. Și dimineață am primit wake-up call-ul la propriu, care zicea ”Încă ai Bac, nu-ți fă griji”. Și m-am uitat pe geam și era zăpada peste tot. Și o durere de cap m-a luat. Era liniște. Când m-am uitat la ceas, o limbă a ceasului era spre 12, una spre 9. Prima impresie a fost că e 12 fără un sfert, că am dormit ca ultima scroafă, că am atâtea de făcut, că n-am timp de vise despre mare. Când m-am trezit mai bine, am văzut că de fapt era 9 fix. Și da, m-am trântit înapoi cu fața în pernă, revoltată că mă trezesc atât de devreme într-o duminică atât de liniștită. Pisicile hoinăreau prin casă, dar tiptil de tot. Nu se auzea nimic, se vedea doar lumina orbitoare de la zăpada împrăștiată peste tot. Ironic, de altfel, cum de la un vis atât de călduros, să intru in așa o vreme rece. De altfel, și sufletul mi-e rece de-un timp încoace. Și nu vreau să-l pierd pe drum.
Vreau să vină vara, chiar dacă majoritatea celor în situația mea vor să amâne cât mai mult, eu vreau să termin. Știu, Bacul n-ar trebui să fie atât de solicitant, dar obișnuiesc să mă agit cât mai mult pentru chestiile cele mai mici. E felul meu de a fi.
You can buy me with a coffee, i'm so cheap.
duminică, 20 februarie 2011
duminică, 23 ianuarie 2011
Nostalgic
Să începem cu descrierea ambientului. "The piano has been drinking" de la Tom Waits, radio guerrilla, care de-altfel a cântat toată ziua de la laptopul ăsta mic, aflat pe birou. Probleme de mate interminabile, pauză mică de cafea, un serial mic, o poză mică de surprindere a momentului. Şi afară ninge.
Mă gândesc că mai sunt 5 luni până la unul din examenele... să spunem importante ale vieţii mele de adolescent. Sunt pe modul Overload, însă dau mai departe. Abia aştept într-un fel să se termine tot, să nu mai aud "de ce eşti fericit, ai uitat că ai bac?", să nu mă mai stresez inutil pentru chestiile inutile care nu-mi vor folosi niciodată.
Afară ninge. Şi se întunecă. Şi biroul e luminat de o lampă mică şi învechită. Toată atmosfera asta îmi dă o stare de nostalgie ciudată. Ca de altfel, orice îmi provoacă nostalgie când mă gandesc ca în mai puţin de un an s-au schimbat atât de multe în viaţa mea, iar în următorul an se vor schimba şi mai multe. Ninsoarea care se strânge la geam, şi lumina foarte slabă de afară, mi-aduce aminte de colind, şi de umblat prin frig cu mulţi oameni în orice unghi te uiţi, oameni fericiţi, fără griji de viaţă, mi-aduc aminte de glumele spuse pe drum, de vinul fiert din Subway, mi-aduc aminte de prieteni. Am avut un moment în vacanţa de iarna când începusem să mă reobişnuiesc cu oamenii cu care am stat atâţia ani, am crezut că sentimentul de depănări de amintiri nu se va termina niciodata, că vom continua să adunăm alte amintiri, vom continua să râdem de iepurii cu două picioare, să jucăm "Eu". Cum am găsit scris în jurnal, "For a moment I thought it would last forever".
Cerul e ceva mai mov acum.
Astăzi m-a izbit un curaj incredibil de a merge mai departe. De a mă ridica, de a lua tocul rupt şi să merg mai departe, de a-mi lega şireturile şi a continua să merg, de a şterge praful de pe haină. De a merge înainte. Pentru că viaţa e ca o bicicletă. Trebuie să mergi înainte ca să îţi menţii echilibrul. Şi am să încerc din răsputeri din nou să las trecutul să fie trecut, să îi zâmbesc când mă uit în urmă, şi să calc hotărâtă în ziua de mâine.
Afară încă ninge...
Mă gândesc că mai sunt 5 luni până la unul din examenele... să spunem importante ale vieţii mele de adolescent. Sunt pe modul Overload, însă dau mai departe. Abia aştept într-un fel să se termine tot, să nu mai aud "de ce eşti fericit, ai uitat că ai bac?", să nu mă mai stresez inutil pentru chestiile inutile care nu-mi vor folosi niciodată.
Afară ninge. Şi se întunecă. Şi biroul e luminat de o lampă mică şi învechită. Toată atmosfera asta îmi dă o stare de nostalgie ciudată. Ca de altfel, orice îmi provoacă nostalgie când mă gandesc ca în mai puţin de un an s-au schimbat atât de multe în viaţa mea, iar în următorul an se vor schimba şi mai multe. Ninsoarea care se strânge la geam, şi lumina foarte slabă de afară, mi-aduce aminte de colind, şi de umblat prin frig cu mulţi oameni în orice unghi te uiţi, oameni fericiţi, fără griji de viaţă, mi-aduc aminte de glumele spuse pe drum, de vinul fiert din Subway, mi-aduc aminte de prieteni. Am avut un moment în vacanţa de iarna când începusem să mă reobişnuiesc cu oamenii cu care am stat atâţia ani, am crezut că sentimentul de depănări de amintiri nu se va termina niciodata, că vom continua să adunăm alte amintiri, vom continua să râdem de iepurii cu două picioare, să jucăm "Eu". Cum am găsit scris în jurnal, "For a moment I thought it would last forever".
Cerul e ceva mai mov acum.
Astăzi m-a izbit un curaj incredibil de a merge mai departe. De a mă ridica, de a lua tocul rupt şi să merg mai departe, de a-mi lega şireturile şi a continua să merg, de a şterge praful de pe haină. De a merge înainte. Pentru că viaţa e ca o bicicletă. Trebuie să mergi înainte ca să îţi menţii echilibrul. Şi am să încerc din răsputeri din nou să las trecutul să fie trecut, să îi zâmbesc când mă uit în urmă, şi să calc hotărâtă în ziua de mâine.
Afară încă ninge...
luni, 29 noiembrie 2010
Micul Paris
Bucuresti. Orasul in care agitatia este inimaginabila, orasul in care timpul se dilata si contracteaza, in care diversitatea oamenilor este de necrezut, in care "atentie se inchid usile" se aude de cel putin 2 ori pe zi. Orasul in care cersetorii sunt cei mai inventivi, in care locurile de parcare sunt aproape invizibile, in care strazile sunt aberante si soferii nebuni, in care simti ca traiesti si ca trebuie sa alergi. Unde trebuie sa tii ritmul cu restul.
Este locul unde emotiile nu-si mai au sens, unde sentimentele sunt de domeniul trecutului. Unde iubirea este superficiala, si nu mai simti nimic. Este locul care pur si simplu iti dovedeste toate parerile despre oameni. Si toata falsitatea este deodata normala.
In momentul in care devii si tu ca ei, si hotarasti sa iti arunci din principiile tale pentru a putea tine pasul... atunci esti cu adevarat in Bucuresti.
Sau probabil nici nu tine de oras. Probabil e doar o proba mai serioasa despre cat de mult trebuie sa fii independent. Si probabil e doar varsta. Sau poate sunt doar eu.
Cred ca nu orasul unde ai copilarit sau casa/apartamentul unde ai stat atata timp se poate numi acasa. Cred ca in momentul cand ai bagat un picior in lumea adevarata, cred ca atunci deja de desprinzi de casa, cred ca deja acasa inseamna de fapt perioada de viata, cand totul este linistit si la locul lui.
Am sa profit de acasa...
Este locul unde emotiile nu-si mai au sens, unde sentimentele sunt de domeniul trecutului. Unde iubirea este superficiala, si nu mai simti nimic. Este locul care pur si simplu iti dovedeste toate parerile despre oameni. Si toata falsitatea este deodata normala.
In momentul in care devii si tu ca ei, si hotarasti sa iti arunci din principiile tale pentru a putea tine pasul... atunci esti cu adevarat in Bucuresti.
Sau probabil nici nu tine de oras. Probabil e doar o proba mai serioasa despre cat de mult trebuie sa fii independent. Si probabil e doar varsta. Sau poate sunt doar eu.
Cred ca nu orasul unde ai copilarit sau casa/apartamentul unde ai stat atata timp se poate numi acasa. Cred ca in momentul cand ai bagat un picior in lumea adevarata, cred ca atunci deja de desprinzi de casa, cred ca deja acasa inseamna de fapt perioada de viata, cand totul este linistit si la locul lui.
Am sa profit de acasa...
duminică, 7 noiembrie 2010
Timp
Un prieten apropiat mi-a spus intr-o zi "time is the best superglue ever... when you're broken, pull all the pieces together... and time will stick them back". Desigur, definitii pentru timp ar fi destule, si multe. Dar asta a fost pe departe una din cele mai marcante din ultima vreme. Intr-adevar, oamenii au parte de atatea distrugeri sufletesti, incat crapaturile din inima sunt atat de largi. In momentul cand se aduna prea multe, crapaturile se adancesc, se innegresc, cheagurile de sange se formeaza, respiratia e mai grea. Insa timpul si viata in general este atat de fantastica cum reuseste cumva sa te faca sa te adaptezi situatiei. Nu conteaza. Asta e tot ce poti sa spui in urma unor probleme. Ca nu mai conteaza.
Te trezesti dimineata, reintri in rutina. Astepti. Uneori ma intreb daca e bine sa iti ocupi timpul cat mai mult pentru a evita sa te gandesti la probleme, sau e mai bine sa stai o vreme inactiv, sa fii Idle, sa nu mai ai contact cu nimeni, sa iti canalizezi toata energia, sa dai un pumn in perete si sa mergi mai departe, fara sa mai pomenesti sau sa iti mai aduci aminte de ce e mai greu.
Uneori reusesc. Sa ma trezesc dimineata, si sa am senzatia ca totul merge brici. Pur si simplu simt nevoia sa fiu buna, simt un curaj nestapanit, un chef de viata. Si toate melodiile care imi canta in casti se potrivesc cum nu trebuie mai bine. In lift nu ma pot abtine sa nu dansez. Tot timpul ma trezesc in lift ca incep sa cant cat pot de tare si sa dansez. Si pur si simplu, nu ploua, nu e vant, nu intarzii nicaieri, dar nici nu ma grabesc. Nu uit nimic, planurile merg mai mult sau mai putin cum trebuie. Si ma simt utila. Cred ca atunci sunt fericita. Cand sunt utila, si sunt constienta de asta.
Sunt zile in care cele mai bune sfaturi nu or sa imi schimbe parerea despre nimic. Sunt zile in care o cafea mica de un leu imi schimba total orientarea colturilor de la buze. Sunt zile cand sunt copilaroasa si ma joc cu lasere, si pisicile mele sunt cele mai adorabile fiinte de pe lume. Si sunt zile cand filosofez prea mult, si durerile de cap vin necontenit.
Timp. E dependenta mea. Viciul meu.
Te trezesti dimineata, reintri in rutina. Astepti. Uneori ma intreb daca e bine sa iti ocupi timpul cat mai mult pentru a evita sa te gandesti la probleme, sau e mai bine sa stai o vreme inactiv, sa fii Idle, sa nu mai ai contact cu nimeni, sa iti canalizezi toata energia, sa dai un pumn in perete si sa mergi mai departe, fara sa mai pomenesti sau sa iti mai aduci aminte de ce e mai greu.
Uneori reusesc. Sa ma trezesc dimineata, si sa am senzatia ca totul merge brici. Pur si simplu simt nevoia sa fiu buna, simt un curaj nestapanit, un chef de viata. Si toate melodiile care imi canta in casti se potrivesc cum nu trebuie mai bine. In lift nu ma pot abtine sa nu dansez. Tot timpul ma trezesc in lift ca incep sa cant cat pot de tare si sa dansez. Si pur si simplu, nu ploua, nu e vant, nu intarzii nicaieri, dar nici nu ma grabesc. Nu uit nimic, planurile merg mai mult sau mai putin cum trebuie. Si ma simt utila. Cred ca atunci sunt fericita. Cand sunt utila, si sunt constienta de asta.
Sunt zile in care cele mai bune sfaturi nu or sa imi schimbe parerea despre nimic. Sunt zile in care o cafea mica de un leu imi schimba total orientarea colturilor de la buze. Sunt zile cand sunt copilaroasa si ma joc cu lasere, si pisicile mele sunt cele mai adorabile fiinte de pe lume. Si sunt zile cand filosofez prea mult, si durerile de cap vin necontenit.
Timp. E dependenta mea. Viciul meu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)