Un vis sadic, un moment de speranță, o melodie genială și o dorință arzătoare pentru o cafea. Nu sunt omul cafelei, niciodată n-am tânjit atât de tare după o cafea cât să am senzația că adorm pe picioarele mele dacă nu am cafeaua în față. E doar un fel de obicei, prost poate, dar care îmi creează speranța aia de ”hai să mai merg o zi„.
Am visat că eram la mare. Am visat cum râdeam, cum nu spusesem mamei că am plecat, am visat cum nu răspundea la telefon măcar cât să-i spun ”mamă, sunt în Vamă, nu-ți fă griji, eu doar vreau să simt”. Am visat că vroiam să iau trenu din Constinești înapoi în Constanța ca să iau altul spre Mangalia. Și dimineață am primit wake-up call-ul la propriu, care zicea ”Încă ai Bac, nu-ți fă griji”. Și m-am uitat pe geam și era zăpada peste tot. Și o durere de cap m-a luat. Era liniște. Când m-am uitat la ceas, o limbă a ceasului era spre 12, una spre 9. Prima impresie a fost că e 12 fără un sfert, că am dormit ca ultima scroafă, că am atâtea de făcut, că n-am timp de vise despre mare. Când m-am trezit mai bine, am văzut că de fapt era 9 fix. Și da, m-am trântit înapoi cu fața în pernă, revoltată că mă trezesc atât de devreme într-o duminică atât de liniștită. Pisicile hoinăreau prin casă, dar tiptil de tot. Nu se auzea nimic, se vedea doar lumina orbitoare de la zăpada împrăștiată peste tot. Ironic, de altfel, cum de la un vis atât de călduros, să intru in așa o vreme rece. De altfel, și sufletul mi-e rece de-un timp încoace. Și nu vreau să-l pierd pe drum.
Vreau să vină vara, chiar dacă majoritatea celor în situația mea vor să amâne cât mai mult, eu vreau să termin. Știu, Bacul n-ar trebui să fie atât de solicitant, dar obișnuiesc să mă agit cât mai mult pentru chestiile cele mai mici. E felul meu de a fi.
You can buy me with a coffee, i'm so cheap.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu