Micul Paris

Bucuresti. Orasul in care agitatia este inimaginabila, orasul in care timpul se dilata si contracteaza, in care diversitatea oamenilor este de necrezut, in care "atentie se inchid usile" se aude de cel putin 2 ori pe zi. Orasul in care cersetorii sunt cei mai inventivi, in care locurile de parcare sunt aproape invizibile, in care strazile sunt aberante si soferii nebuni, in care simti ca traiesti si ca trebuie sa alergi. Unde trebuie sa tii ritmul cu restul.
Este locul unde emotiile nu-si mai au sens, unde sentimentele sunt de domeniul trecutului. Unde iubirea este superficiala, si nu mai simti nimic. Este locul care pur si simplu iti dovedeste toate parerile despre oameni. Si toata falsitatea este deodata normala.
In momentul in care devii si tu ca ei, si hotarasti sa iti arunci din principiile tale pentru a putea tine pasul... atunci esti cu adevarat in Bucuresti.

Sau probabil nici nu tine de oras. Probabil e doar o proba mai serioasa despre cat de mult trebuie sa fii independent. Si probabil e doar varsta. Sau poate sunt doar eu.

Cred ca nu orasul unde ai copilarit sau casa/apartamentul unde ai stat atata timp se poate numi acasa. Cred ca in momentul cand ai bagat un picior in lumea adevarata, cred ca atunci deja de desprinzi de casa, cred ca deja acasa inseamna de fapt perioada de viata, cand totul este linistit si la locul lui.

Am sa profit de acasa...

Timp

Un prieten apropiat mi-a spus intr-o zi "time is the best superglue ever... when you're broken, pull all the pieces together... and time will stick them back". Desigur, definitii pentru timp ar fi destule, si multe. Dar asta a fost pe departe una din cele mai marcante din ultima vreme. Intr-adevar, oamenii au parte de atatea distrugeri sufletesti, incat crapaturile din inima sunt atat de largi. In momentul cand se aduna prea multe, crapaturile se adancesc, se innegresc, cheagurile de sange se formeaza, respiratia e mai grea. Insa timpul si viata in general este atat de fantastica cum reuseste cumva sa te faca sa te adaptezi situatiei. Nu conteaza. Asta e tot ce poti sa spui in urma unor probleme. Ca nu mai conteaza.

Te trezesti dimineata, reintri in rutina. Astepti. Uneori ma intreb daca e bine sa iti ocupi timpul cat mai mult pentru a evita sa te gandesti la probleme, sau e mai bine sa stai o vreme inactiv, sa fii Idle, sa nu mai ai contact cu nimeni, sa iti canalizezi toata energia, sa dai un pumn in perete si sa mergi mai departe, fara sa mai pomenesti sau sa iti mai aduci aminte de ce e mai greu.

Uneori reusesc. Sa ma trezesc dimineata, si sa am senzatia ca totul merge brici. Pur si simplu simt nevoia sa fiu buna, simt un curaj nestapanit, un chef de viata. Si toate melodiile care imi canta in casti se potrivesc cum nu trebuie mai bine. In lift nu ma pot abtine sa nu dansez. Tot timpul ma trezesc in lift ca incep sa cant cat pot de tare si sa dansez. Si pur si simplu, nu ploua, nu e vant, nu intarzii nicaieri, dar nici nu ma grabesc. Nu uit nimic, planurile merg mai mult sau mai putin cum trebuie. Si ma simt utila. Cred ca atunci sunt fericita. Cand sunt utila, si sunt constienta de asta.

Sunt zile in care cele mai bune sfaturi nu or sa imi schimbe parerea despre nimic. Sunt zile in care o cafea mica de un leu imi schimba total orientarea colturilor de la buze. Sunt zile cand sunt copilaroasa si ma joc cu lasere, si pisicile mele sunt cele mai adorabile fiinte de pe lume. Si sunt zile cand filosofez prea mult, si durerile de cap vin necontenit.

Timp. E dependenta mea. Viciul meu.

Feelin alright

Saptamana plina ochi, de luni la 00.01 pana duminica la 23.59. Si nu stii ce sa faci, pentru ca e deja a treia saptamana la rand cand nu ai un moment liber, e deja prea multa tristete in jurul tau, prea multi oameni obositi in autobuz, prea multi ochi injectati in metrou, prea multa tristete intr-un tren. Soarele ranjeste ironic, ca si cum ar spune "ai vrea tu sa profiti de mine". Canicula peste tot, incendii in Rusia, cod galben in Moldova.

Eu, ma alint intr-un cearceaf subtire de vara, pantaloni scurti si maieu. Ceva in camera miroase a mare, a scoici, si am senzatia ca acei copii din spatele blocului tipa de bucuria valurilor care ii darama. Am senzatia ca m-am teleportat din patul meu, intr-un pat necunoscut, intr-o casuta necunoscuta, dar mai aproape cu 400 de km de mare decat patul in care stau acum. Pulsul inimii se schimba total, incep ziua cu un zambet, un sentiment undeva intre bucurie copilareasca si dorinte perverse ma invaluie prin tot trupul, pana in capatul degetelor, pana in varful firelor de par de pe tot corpul. Deja imi imaginez o cafea pe plaja, chiar daca sunt 31 de grade la umbra, dar e marea pe fundal, e Louis Armstrong in urechi, Joe Cocker, Pat Coil, si o multitudine de melodii care iti misca membrele inferioare si superioare. Si pentru un moment, esti liber, si poti sa respiri. Simt cofeina cum aluneca pe gat, cum cheful de viata se schimba. Si mai ales, simti ca esti indragostit, chiar daca nu ai de cine. Ai inima blocata in gat de fericire, pentru ca intr-adevar, momentele de liniste intr-o viata agitata sunt momentele care le pretuiesti cu adevarat. Mai rarut, ca-i mai dragut.

Si, totusi, ridic capul, aceleasi blocuri gri, acelasi parc, dar, pentru prima oara in cateva luni, m-am trezit cu un zambet si cu un sentiment de bucurie, si in acele 5 minute de fantezie totala, am putut sa respir. Astazi, mai mult ca-n orice alta zi, decid sa schimb ritmul, decid sa imi iau geanta, sa sun un prieten apropiat, sa intram la prima cafenea. Astazi, am sa savurez o cafea, pe canicula, cu 31 de grade la umbra, cu ochelari de soare vintage, si profit de soare. Da soare, pot sa profit de tine. Astazi, zambesc.

Si voi fi...

Nu exista frig mai friguros si rece mai inghetat cum erau mainile tale. Nu exista sentiment cum am simtit eu, cand ochii tai s-au inchis si nu s-au mai deschis. Nu exista o durere mai mare cand stii ca un om valoros s-a dus inainte de vremea lui. Nu exista zi in care sa nu-mi aduc aminte fiecare sfat, fiecare vorba, dar mai ales niciodata vocea ta nu mi-a fost mai clara ca acum.

Dar totusi, viata merge mai departe. Si e greu cand stii ca sunt atati care poate nu merita sa aiba atatea, si eu am un asa mare gol in mine care cel mai probabil nu se va mai umple niciodata. Si totusi, mai existi. Cartile de fizica de pe hol imi vegheaza iesirea din camera, biblioteca din toata casa ma ingrijeste, si mai ales, de unde esti, tu ma urmaresti si imi porti de grija.

Dar zambesc in fiecare zi, pentru ca stiu ca asta ai fi vrut. Si am senzatia ca merg exact pe pasii tai, si traiesc exact tot ce ai trait. Si incerc sa nu mai gresesc, si incerc sa pun in practica ce m-ai invatat. Pentru ca intr-adevar, realizezi ce importanti sunt anumiti oameni abia atunci cand nu mai sunt. Si mi-e greu sa imi imaginez viata fara tine, fara glumele tale, fara zambetul tau, a unui om bland si intelept. Mi-e ciuda ca te-ai nascut intr-o era gresita. Si tara gresita. Si doctori gresiti. Si tot. Si nu ce meritai tu.

Dar stiu ca tu esti fericit unde esti. Stiu ca zambesti usor cand mama mai coase ceva, cand eu pornesc pe drumuri pentru sponsorizari si organizari de diferite evenimente. Si stiu ca esti mandru de mine si de el. El munceste si pentru tine acum. Si e greu. Acum in orice caz spun doar in numele meu. Sper doar, ca tot ce am facut, sa iti fi umplut inima macar putin pe cat meritai, pentru ca ai reusit sa creezi atatea care atati oameni n-au putut. Sa unesti o familie, sa ne faci oameni, in adevaratul sens al cuvantului. Si stiu ca acum poti sa te relaxezi, pentru ca ne-ai lasat pe maini bune, si ne descurcam mai bine decat ai fi crezut. Dar tot, ar fi fost mai usor daca erai si tu. Si am fi avut cu totii alta inima.

E doar trist, ca tu aveai o inima atat de mare, si totusi nu a putut sustine atata dragoste din partea noastra.

E ultima oara cand am sa mai plang, pentru ca stiu ca ti-e ciuda ca nu poti fi aici sa imi stergi lacrimile de pe obraz. Si stiu ca ai vrea sa ma vezi fericita. Si voi fi.