Saptamana plina ochi, de luni la 00.01 pana duminica la 23.59. Si nu stii ce sa faci, pentru ca e deja a treia saptamana la rand cand nu ai un moment liber, e deja prea multa tristete in jurul tau, prea multi oameni obositi in autobuz, prea multi ochi injectati in metrou, prea multa tristete intr-un tren. Soarele ranjeste ironic, ca si cum ar spune "ai vrea tu sa profiti de mine". Canicula peste tot, incendii in Rusia, cod galben in Moldova.
Eu, ma alint intr-un cearceaf subtire de vara, pantaloni scurti si maieu. Ceva in camera miroase a mare, a scoici, si am senzatia ca acei copii din spatele blocului tipa de bucuria valurilor care ii darama. Am senzatia ca m-am teleportat din patul meu, intr-un pat necunoscut, intr-o casuta necunoscuta, dar mai aproape cu 400 de km de mare decat patul in care stau acum. Pulsul inimii se schimba total, incep ziua cu un zambet, un sentiment undeva intre bucurie copilareasca si dorinte perverse ma invaluie prin tot trupul, pana in capatul degetelor, pana in varful firelor de par de pe tot corpul. Deja imi imaginez o cafea pe plaja, chiar daca sunt 31 de grade la umbra, dar e marea pe fundal, e Louis Armstrong in urechi, Joe Cocker, Pat Coil, si o multitudine de melodii care iti misca membrele inferioare si superioare. Si pentru un moment, esti liber, si poti sa respiri. Simt cofeina cum aluneca pe gat, cum cheful de viata se schimba. Si mai ales, simti ca esti indragostit, chiar daca nu ai de cine. Ai inima blocata in gat de fericire, pentru ca intr-adevar, momentele de liniste intr-o viata agitata sunt momentele care le pretuiesti cu adevarat. Mai rarut, ca-i mai dragut.
Si, totusi, ridic capul, aceleasi blocuri gri, acelasi parc, dar, pentru prima oara in cateva luni, m-am trezit cu un zambet si cu un sentiment de bucurie, si in acele 5 minute de fantezie totala, am putut sa respir. Astazi, mai mult ca-n orice alta zi, decid sa schimb ritmul, decid sa imi iau geanta, sa sun un prieten apropiat, sa intram la prima cafenea. Astazi, am sa savurez o cafea, pe canicula, cu 31 de grade la umbra, cu ochelari de soare vintage, si profit de soare. Da soare, pot sa profit de tine. Astazi, zambesc.
joi, 12 august 2010
vineri, 25 iunie 2010
Si voi fi...
Nu exista frig mai friguros si rece mai inghetat cum erau mainile tale. Nu exista sentiment cum am simtit eu, cand ochii tai s-au inchis si nu s-au mai deschis. Nu exista o durere mai mare cand stii ca un om valoros s-a dus inainte de vremea lui. Nu exista zi in care sa nu-mi aduc aminte fiecare sfat, fiecare vorba, dar mai ales niciodata vocea ta nu mi-a fost mai clara ca acum.
Dar totusi, viata merge mai departe. Si e greu cand stii ca sunt atati care poate nu merita sa aiba atatea, si eu am un asa mare gol in mine care cel mai probabil nu se va mai umple niciodata. Si totusi, mai existi. Cartile de fizica de pe hol imi vegheaza iesirea din camera, biblioteca din toata casa ma ingrijeste, si mai ales, de unde esti, tu ma urmaresti si imi porti de grija.
Dar zambesc in fiecare zi, pentru ca stiu ca asta ai fi vrut. Si am senzatia ca merg exact pe pasii tai, si traiesc exact tot ce ai trait. Si incerc sa nu mai gresesc, si incerc sa pun in practica ce m-ai invatat. Pentru ca intr-adevar, realizezi ce importanti sunt anumiti oameni abia atunci cand nu mai sunt. Si mi-e greu sa imi imaginez viata fara tine, fara glumele tale, fara zambetul tau, a unui om bland si intelept. Mi-e ciuda ca te-ai nascut intr-o era gresita. Si tara gresita. Si doctori gresiti. Si tot. Si nu ce meritai tu.
Dar stiu ca tu esti fericit unde esti. Stiu ca zambesti usor cand mama mai coase ceva, cand eu pornesc pe drumuri pentru sponsorizari si organizari de diferite evenimente. Si stiu ca esti mandru de mine si de el. El munceste si pentru tine acum. Si e greu. Acum in orice caz spun doar in numele meu. Sper doar, ca tot ce am facut, sa iti fi umplut inima macar putin pe cat meritai, pentru ca ai reusit sa creezi atatea care atati oameni n-au putut. Sa unesti o familie, sa ne faci oameni, in adevaratul sens al cuvantului. Si stiu ca acum poti sa te relaxezi, pentru ca ne-ai lasat pe maini bune, si ne descurcam mai bine decat ai fi crezut. Dar tot, ar fi fost mai usor daca erai si tu. Si am fi avut cu totii alta inima.
E doar trist, ca tu aveai o inima atat de mare, si totusi nu a putut sustine atata dragoste din partea noastra.
E ultima oara cand am sa mai plang, pentru ca stiu ca ti-e ciuda ca nu poti fi aici sa imi stergi lacrimile de pe obraz. Si stiu ca ai vrea sa ma vezi fericita. Si voi fi.
sâmbătă, 15 mai 2010
Never say goodbye
Mi-e frica sa incep si mi-e frica in acelasi timp sa termin.
Mi-e greu sa spun unele verbe la trecut, mi-e greu sa realizez si sa trec de prima etapa, anume cea a negarii. As vrea cumva, sa trec de toate etapele si sa ajung in ultima, insa din multe discutii am realizat ca nici dupa ani intregi multi nu ajung la cea de acceptare.
Fratele meu si cu mine, vizionand un cer senin, intr-o masina izolata fonic de plansetele din jur. Eram amandoi intr-o stare de ... nu stiu sa o denumesc. Doar o calmitate stresanta, si sacaitoare, si un racnet tacut ce zacea in noi fara a il scoate la iveala. Nimic clar, nimic concret. Aveam dovada in fata ochilor, si totusi nu realizam. Si totusi eu personal nu cred nici acum. Si n-am sa cred. Prea multe "de ce"-uri si prea putine "pentru ca"-uri. Prea multe frustrari.
Tatal meu. Voi incepe ca o compunere de clasa a 2a pentru "Show and tell" .
Un om genial. Si parerea mea e ca nu sunt doar subiectiva. Evident, sunt, doar e tatal meu, dar il consider un om genial. A fost intotdeauna un idealist, un optimist, si a vrut tot timpul sa se depaseasca. Unele dintre primele panouri publicitare care au existat in Romania, au existat aici in Bacau, creat de tatal meu. Poate nu a facut el toata ideea de la inceput, poate a auzit totusi pe la radio de ele, nu stiu cum l-a conceput, dar ideea e ca a facut asta. Si probabil foarte multi nici nu stiu sau au stiut, de fapt, de existenta lui.
Printre primele ceasuri electronice, cel care se afla intr-un colt din sufrageria mea, inca functionabil, acelasi creator. E mult spus creator, stiu, nu el a inventat la urma urmei... Dar, ideea ca a vrut tot timpul sa fie cu un pas inaintea modei tehnologice... M-a uimit tot timpul cum a reusit. Eu personal nici acum nu inteleg cum functioneaza becul. Dar mi se pare uimitor ca el a reusit sa faca atat. Si inca sunt multe care nu le stiu. Si totusi modestia lui a fost enorma, nu a cerut niciodata laude, nu a vrut niciodata nimic mai mult decat o viata tihnita, o familie fericita si cat mai putine datorii.
Mama mea, de asemenea o femeie geniala. O femeie care a trecut prin atat de multe si totusi a reusit sa supravietuiasca atatea "rahaturi" spus pe romaneste. A trecut prin comunism, a trecut prin cresterea a doi copii tare dar tare incapatanati. Si acum duce una din cele mai grele misiuni care i s-au oferit in viata.
Acesti doi oameni sunt intr-adevar modelul meu in viata. Pentru ca fara ei, nu as fi crezut niciodata intr-o dragoste adevarata. Sunt ingrozitor de sceptica la acest subiect, insa atunci cand ii vedeam pe ei, dupa 27 de ani de casatorie, inca atat de indragostiti.
Tot timpul am sa stiu ca tata era un geniu optimist si modest. El mi-a acordat corzile de la chitara cand nu intelegeam de ce mi-ul suna ciudat, el mi-a explicat 2-3 tehnici de sah, el mi-a reinstalat windows-ul de atatea si atatea ori, si statea pana noaptea tarziu sa-mi instaleze norton-ul si tot ce era nevoie, si el tot timpul ma tragea de nas intr-un mod atat de protector si de simpatic ca nu am sa pot uita niciodata.
A fost omul. Like, "The Man". Nu am crezut ca pot ajunge in punctul in care sa nu-i pot reprosa nimic. Citez, ce sa-i reprosezi? Ca il ura pe Basescu? Ca uraste francezii? Ca nu suporta rusii?
El a fost cel care atunci cand mama avea atatea de reprosat, el zambea si tacea, pentru ca o vedea pe mama cat de frumoasa e, si a vrut tot timpul sa o protejeze. Rar raspundea, foarte rar, si atunci putin si bland, in asa fel incat sa nu o supere mai tare. Cand am luat primele mele note de 2 si 3 in liceu, mi-a luat apararea in fata mamei. In clasa a 12a, primul an al lui impreuna cu mama, a fost efectiv cel mai minunat iubit care il poate avea o fata. Pur si simplu cand citeam un jurnal de-al lui scris toata perioada de a 12a, incepea cu descrierea mamei, si simteam cum sentimentul avanseaza, se intensifica pe parcurs, si simteam iubirea sincera dintre ei doi, iubire in care eu la un moment dat imi pierdusem speranta ca ar mai exista in oricine. Ce m-a impresionat atat de mult au fost descrierea discutiilor la telefonul fix, grijile care si le faceau fiecare pentru celalalt, si cel mai si cel mai tare m-a impresionat ultima intrare in jurnal, care descria drumul lung cu trenul spre locul unde avea sa stea 9 luni in armata.
Singurul lucru care il regret din tot sufletul este ca el nu si-a terminat scopurile propuse. Si pe langa faptul ca a fost un om atat de minunat, n-a fost respectat deloc in momentele mai grele. Efectiv, am strans cel mai acru sentiment posibil in mine pentru acesti oameni care nu au stiut sa isi exprime un ultim respect pentru un om care nici macar nu il pot numi normal. A fost si nebun, dar a fost la urma urmei un om bun. Cel mai bun...
As vrea cumva sa il fac cunoscut, sa ma mandresc cu el, si cu mama, si sa se stie ca superficialitatea si aparentele nu mai sunt la moda. Nu in momentul in care realizezi ce oameni valorosi se pot pierde. As vrea sa se stie ca prin ignoranta unora se pierd oamenii valorosi. As vrea sa se stie ca a fost un om minunat. Si inca este. In inima mea este, si va fi intotdeauna. Sper tata ca esti intr-adevar intr-un loc mai bun. Si sper ca esti mai fericit. Ai sa vezi, ca optimismul meu nu a murit, ba s-a amplificat acum. Voi continua sa fac derivate, dar tot va trebui sa ma ajuti, ca tot nu le dau de cap. Si voi continua cu ce mi-am propus, dar te rog sa fii aici sa ma mai tragi din cand in cand de nas, ca mi-e dor deja de asta. Sau da-mi doar un semn, ca fac eu asta pentru tine. Esti genial, sa nu uiti asta oriunde te-ai duce.
Mi-e greu sa spun unele verbe la trecut, mi-e greu sa realizez si sa trec de prima etapa, anume cea a negarii. As vrea cumva, sa trec de toate etapele si sa ajung in ultima, insa din multe discutii am realizat ca nici dupa ani intregi multi nu ajung la cea de acceptare.
Fratele meu si cu mine, vizionand un cer senin, intr-o masina izolata fonic de plansetele din jur. Eram amandoi intr-o stare de ... nu stiu sa o denumesc. Doar o calmitate stresanta, si sacaitoare, si un racnet tacut ce zacea in noi fara a il scoate la iveala. Nimic clar, nimic concret. Aveam dovada in fata ochilor, si totusi nu realizam. Si totusi eu personal nu cred nici acum. Si n-am sa cred. Prea multe "de ce"-uri si prea putine "pentru ca"-uri. Prea multe frustrari.
Tatal meu. Voi incepe ca o compunere de clasa a 2a pentru "Show and tell" .
Un om genial. Si parerea mea e ca nu sunt doar subiectiva. Evident, sunt, doar e tatal meu, dar il consider un om genial. A fost intotdeauna un idealist, un optimist, si a vrut tot timpul sa se depaseasca. Unele dintre primele panouri publicitare care au existat in Romania, au existat aici in Bacau, creat de tatal meu. Poate nu a facut el toata ideea de la inceput, poate a auzit totusi pe la radio de ele, nu stiu cum l-a conceput, dar ideea e ca a facut asta. Si probabil foarte multi nici nu stiu sau au stiut, de fapt, de existenta lui.
Printre primele ceasuri electronice, cel care se afla intr-un colt din sufrageria mea, inca functionabil, acelasi creator. E mult spus creator, stiu, nu el a inventat la urma urmei... Dar, ideea ca a vrut tot timpul sa fie cu un pas inaintea modei tehnologice... M-a uimit tot timpul cum a reusit. Eu personal nici acum nu inteleg cum functioneaza becul. Dar mi se pare uimitor ca el a reusit sa faca atat. Si inca sunt multe care nu le stiu. Si totusi modestia lui a fost enorma, nu a cerut niciodata laude, nu a vrut niciodata nimic mai mult decat o viata tihnita, o familie fericita si cat mai putine datorii.
Mama mea, de asemenea o femeie geniala. O femeie care a trecut prin atat de multe si totusi a reusit sa supravietuiasca atatea "rahaturi" spus pe romaneste. A trecut prin comunism, a trecut prin cresterea a doi copii tare dar tare incapatanati. Si acum duce una din cele mai grele misiuni care i s-au oferit in viata.
Acesti doi oameni sunt intr-adevar modelul meu in viata. Pentru ca fara ei, nu as fi crezut niciodata intr-o dragoste adevarata. Sunt ingrozitor de sceptica la acest subiect, insa atunci cand ii vedeam pe ei, dupa 27 de ani de casatorie, inca atat de indragostiti.
Tot timpul am sa stiu ca tata era un geniu optimist si modest. El mi-a acordat corzile de la chitara cand nu intelegeam de ce mi-ul suna ciudat, el mi-a explicat 2-3 tehnici de sah, el mi-a reinstalat windows-ul de atatea si atatea ori, si statea pana noaptea tarziu sa-mi instaleze norton-ul si tot ce era nevoie, si el tot timpul ma tragea de nas intr-un mod atat de protector si de simpatic ca nu am sa pot uita niciodata.
A fost omul. Like, "The Man". Nu am crezut ca pot ajunge in punctul in care sa nu-i pot reprosa nimic. Citez, ce sa-i reprosezi? Ca il ura pe Basescu? Ca uraste francezii? Ca nu suporta rusii?
El a fost cel care atunci cand mama avea atatea de reprosat, el zambea si tacea, pentru ca o vedea pe mama cat de frumoasa e, si a vrut tot timpul sa o protejeze. Rar raspundea, foarte rar, si atunci putin si bland, in asa fel incat sa nu o supere mai tare. Cand am luat primele mele note de 2 si 3 in liceu, mi-a luat apararea in fata mamei. In clasa a 12a, primul an al lui impreuna cu mama, a fost efectiv cel mai minunat iubit care il poate avea o fata. Pur si simplu cand citeam un jurnal de-al lui scris toata perioada de a 12a, incepea cu descrierea mamei, si simteam cum sentimentul avanseaza, se intensifica pe parcurs, si simteam iubirea sincera dintre ei doi, iubire in care eu la un moment dat imi pierdusem speranta ca ar mai exista in oricine. Ce m-a impresionat atat de mult au fost descrierea discutiilor la telefonul fix, grijile care si le faceau fiecare pentru celalalt, si cel mai si cel mai tare m-a impresionat ultima intrare in jurnal, care descria drumul lung cu trenul spre locul unde avea sa stea 9 luni in armata.
Singurul lucru care il regret din tot sufletul este ca el nu si-a terminat scopurile propuse. Si pe langa faptul ca a fost un om atat de minunat, n-a fost respectat deloc in momentele mai grele. Efectiv, am strans cel mai acru sentiment posibil in mine pentru acesti oameni care nu au stiut sa isi exprime un ultim respect pentru un om care nici macar nu il pot numi normal. A fost si nebun, dar a fost la urma urmei un om bun. Cel mai bun...
As vrea cumva sa il fac cunoscut, sa ma mandresc cu el, si cu mama, si sa se stie ca superficialitatea si aparentele nu mai sunt la moda. Nu in momentul in care realizezi ce oameni valorosi se pot pierde. As vrea sa se stie ca prin ignoranta unora se pierd oamenii valorosi. As vrea sa se stie ca a fost un om minunat. Si inca este. In inima mea este, si va fi intotdeauna. Sper tata ca esti intr-adevar intr-un loc mai bun. Si sper ca esti mai fericit. Ai sa vezi, ca optimismul meu nu a murit, ba s-a amplificat acum. Voi continua sa fac derivate, dar tot va trebui sa ma ajuti, ca tot nu le dau de cap. Si voi continua cu ce mi-am propus, dar te rog sa fii aici sa ma mai tragi din cand in cand de nas, ca mi-e dor deja de asta. Sau da-mi doar un semn, ca fac eu asta pentru tine. Esti genial, sa nu uiti asta oriunde te-ai duce.
luni, 10 mai 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)